Într-o seară – dacă aş caracteriza-o drept bahică, aş jigni toţi producătorii de vodkă din lume, mai ales pe unul scandinav – o fată mi-a spus aşa: mă, tu eşti îndrăgostit de mine. De i-aş fi răspuns cum mi-a venit la gură, cu un ţi se pare, probabil că nici să mai fi avut ce scrie aici. Dar eu am zis, un ndaaa (a se citi nazal şi împleticit), iar a doua zi a a trebuit să fac faţă situaţiei. Acum, mă înţelegeţi, treaz şi mahmur fiind, cu o frântură de amintire robotind prin creier, într-o primă fază m-am făcut că plouă. Ea s-a făcut că ninge. Eu m-am făcut iar că plouă. De data asta cu broaşte. Ea mi-a vorbit despre vreme, cât de capricioasă e. Într-un final, nu ne-a mai răbdat pământul, nici meteorologul de serviciu, aşa că ne-am amintit şi discuţia începută de cu seară. Clar, a fost o copilărie de oameni mari şi cam beţi. Aşa am şi tratat episodul vreo două zile, atâta doar că eu m-am surprins rânjind ca prostul în faţa zâmbetului ei, iar pe ea zâmbind stingher în faţa rânjetului meu tâmp. Până la o încrucişare timidă de buze n-a mai fost decât un pas, ştiţi cum e, un sărut poate să nu însemne mare lucru, dar sunt momente, mai ales când eşti îndrăgostit ca un nebun, în care parcă ar pecetlui o viaţă. Şi-au urmat întâlniri tot mai dese, când mai rare, că ne potriveam ca peretele cu nuca din zicală. A venit o zi în care ea s-a măritat cu un italian bătrân şi bogat, eu am fugit în lume cu o zână deşănţată, am nimerit, a dracului întâmplare, exact acolo unde ea îşi făcea luna de miere cu şeicul pentru care îl lăsase pe macaronar, ne-am mai iubit puţin, departe de alte priviri, m-a urât pentru o vorbă aruncată în vânt, am tresărit când am văzut-o iar goală, m-a înşelat absurd cu purtătorul de turban/stăpânul dunelor, soţul ei, am înjosit-o în fiecare femeie de mai târziu.

Ok, am şi fabulat până acum, dar ea se va recunoaşte, cumva, printre rânduri. Mai ales că