Stenic şi reconfortant, reactiv sau profilactic, în vremurile lui bune, râsul însuşi a decăzut de unde îl înălţase filosoful Bergson în estetica sa şi s-a coborât la piciorul broaştei, unde cred unii că-i e locul. Cum şi teatrul, mândru că şi-a redescoperit vocaţia militantă, e din ce în ce mai încruntat, cu ochii pe realitatea asta neagră pe care o amuşinează cu voluptate, ne simţim parcă vinovaţi să recunoaştem că ne-am dori parcă uneori să mai şi râdem la teatru, eliberaţi de probleme şi întrebări existenţiale.
Trebuie să fii sau fariseu, sau iremediabil posac, ca să nu recunoşti că, dacă nu strâmbi din nas apriori intrând la o comedie precum Dineu cu proşti, ieşi bine dispus şi pus pe fapte bune mai abitir decât dacă ai văzut cum ne cobesc sfârşitul unii autori la modă. Şi să nu accepţi că aşa-numitul teatru comercial poate uneori să dea lovitura devenind o ocazie de delectare artistică şi spirituală cum e cazul spectacolului amintit după piesa Le diné avec cons, o badinerie tipic franţuzească, tradusă de Tudor Ţepeneag şi scrisă de Francis Veber, actor, regizor-autor lansat prin anii 70, aparent puţin cunoscut, dar cu un CV bogat, cu succese în filmul şi teatrul mondial. (A fost, printre altele, prezent în juriul festivalului de la Cannes în 1985.) Ecranizarea din 1998, care a rulat şi în România sub numele Cină cu un gogoman, n-a produs parcă atâta vâlvă cât pare să facă spectacolul de la Teatrul Naţional, în regia lui Ion Caramitru, care a avut inspiraţia să-l distribuie în rolul principal pe Horaţiu Mălăele. Căci am uitat să vă spun: condiţia sine qua non pentru reuşita unei comedii de bulevard, chiar şi dintre acelea prin tradiţie ticluite impecabil de franţuzi, e să ai la dispoziţie un capo comico.
Fără Mălăele, în acest caz, probabil că nici indiscutabila virtuozitate a comediografului stăpân pe regulile scenei şi ale râsului n-ar fi avut
