Dimineaţa zilei de 28 noiembrie 2010. Mănăstirea Prislop este amplasată într-un fel de fund de sac, ascunsă între nişte dealuri prea mari ca să poată fi numite coline, prea mici pentru a fi munţi. Zona este mirifică, defrişările abia la început. Drumul până la mănăstire traversează două sate, Silvaşul de Jos şi Silvaşul de Sus, care par a fi aşezate acolo de la începuturile lumii.

Nimic nu pare să se fi schimbat aici. Ba nu, mă înşel, încep să se zărească, ici şi colo, printre casele tradiţionale, un soi de abcese vizuale: construcţii îmbrăcate în polistiren, acţiune care rade ca un brici orice detaliu arhitectonic. Vopsite în culori ţipătoare (predomină turcoazul şi verdele prăzuliu), par a fi fructul unui experiment vizual, cu marker fluo. În faţa porţilor, sunt parcate maşini obosite, înmatriculate în Italia, care suspină îndelung după şoselele occidentale. O cruce ridicată în memoria unui soldat român din zonă care a luptat pentru Imperiul K.u.K. păzeşte intrarea într-o gospodărie. Fotografia ceramică de pe cruce arată un bărbat cu mustaţă cu vârfurile ridicate în sus, pantaloni cu vipuşcă şi privire severă, militară. Pare a fi anterioară primului război mondial. Brusc, valahul din mine se simte proiectat în alt spaţiu, central-european.

Poliţia a oprit circulaţia în zona satului Silvaşul de Sus. Ar fi fost de altfel imposibil să se circule pe firul asfaltat care duce la mănăstire, mai mult o pistă de biciclete decât o şosea demnă de acest nume. Aşadar, cei 5-6 kilometri până la mănăstire trebuie parcurşi pe jos. De-a stânga şi de-a dreapta, sute, poate mii de autoturisme şi zeci de autocare staţionate. Mulţime de oameni în jur: tineri, bătrâni, copii, călugări. Ultimii urcă şi cel mai sprinten drumul în pantă, ceea ce arată că în lumea noastră chinuită, plină de stres şi aditivi alimentari ei sunt cei mai bine plasaţi pentru efortul fizic. Mă găse