Puţini dintre pasionaţii muntelui din ziua de astăzi ştiu că majoritatea traseelor montane, cabanelor sau refugiilor pentru turişti au fost realizate începând cu sfârşitul secolului 19. Meritul aparţine organizaţiilor de voluntari, la început din Ardeal şi apoi din toată ţara, care au muncit atunci pentru ca România să ajungă pe hărţile turistice europene.

O idee bună supravieţuieşte oricăror conjuncturi politice. Aşa s-a întâmplat cu un concept legat de "civilizarea" Carpaţilor, care a apărut încă din 1880, odată cu organizaţia "Societatea Carpatină Transilvăneană", iniţiată de avocatul şi ziaristul sibian Carl Wolf, despre care am scris numărul trecut că a fost sufletul construirii hidrocentralei de pe râul Sadu. Asociaţia mai era cunoscută şi ca SKV, iniţialele venind de la denumirea sa în limba germană, majoritatea iniţiatorilor ei fiind saşi. Cei care au muncit la construirea infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale - profesori, medici, patroni, studenţi, muncitori, funcţionari, cercetători, ingineri, orăşeni şi ţărani - uniţi de pasiunea lor pentru munte. Dar şi de o anumită mentalitate. Cel mai bun exemplu vine de la una dintre filialele de elită ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius Romer. Deviza montaniarzilor braşoveni suna astfel - "tradiţia nu înseamnă păstrarea cenuşii şi predarea flamurii". Altfel spus, munceşte pentru a spori moştenirea de la înaintaşi, să nu laşi copiilor tăi ţara tot aşa cum ai găsit-o, ci fă-o mai frumoasă şi mai bogată. Aceasta este interpretarea pe care ne-a dat-o acum şeful cabanei Postăvaru, Rolf Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, aşa cum ştie de la bunicii săi, care au făcut parte din SKV.

Fenomen naţional

După momentul crucial din 1918, cel al făuririi României Mari, fenomentul SKV a luat o amploare deosebită. Dacă organizaţia sibiană avea, la debutul său, doar