Care-i diferenţa dintre o administraţie adevărată şi ce avem noi.
Vechea Dacia 1300 dădea excelent măsura a cât de capabil este statul feudal român. Cu tehnologie franţuzească importată la mâna a doua şi execuţie adaptată muncitorilor şi utilajelor româneşti, Dacia a ajuns un sicriu pe roţi, anacronic, fragil şi neconfortabil. Avea un singur avantaj: devenea brusc prietenoasă şi se lăsa convinsă să meargă iar dacă ştiai unde şi cum să ungi.
Chiar şi după 1990, sub administrarea statului uzina n-a fost în stare să vină cu altceva. Inginerii uzinei au încercat să-i pună câte o caroserie mai arătoasă sau câte un motor de import, dar maşina a rămas - mai mult sau mai puţin - aceeaşi.
Dacia 1300 n-a putut rezista la nesfârşit capitalismului, iar după ce nu s-a mai produs a fost nevoie de doar câţiva ani pentru ca majoritatea românilor să renunţe abrupt la ea, ca la un coşmar.
În schimb, în ultimii 20 de ani nu s-a schimbat aproape nimic în administraţie. Aparatul birocratic a pornit la drum la fel de beteag ca o Dacie 1300 şi nu s-a schimbat aproape deloc. A încercat să se mute în câte un sediu mai arătos şi să se echipeze cu ultima generaţie de maşini şi computere. Dar a continuat să funcţioneze după principiile bătrânei Dacii: doar dacă ştii unde şi cum să ungi.
S-a putut vedea care-i diferenţa dintre o administraţie eficientă şi ce avem noi - de exemplu - atunci când statul şi-a deschis şi în Bucureşti un magazin de mărfuri confiscate. Fără grija de a recupera cât mai mulţi bani pentru contribuabili, proaspeţii patroni au stabilit preţuri atât de mici încât cozile şi scandalul au apărut aproape instantaneu. Odată ajunşi în magazin, clienţii erau supuşi unei proceduri neverosimile: întâi îşi notau codurile produselor, apoi mergeau să le achite, după care se întorceau să le ridice. Aşa ceva este de neînchipuit în comerţul real, dar un fapt b
