„Iancu Moroi", „Domnul Vucea" şi „Înainte de alegeri" sunt trei dintre nuvelele lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Le-am recitit de curând şi vă recomand să faceţi acelaşi lucru, întrucât recursul la clasici mi se pare foarte util astăzi.

Veţi regăsi în aceste trei nuvele „omul de soţietate", „pedagogul de şcoală domnească" şi „politicianul român". Fiecare dintre ei parodiat, aşa cum ştiu să o facă numai cei din leatul lui Caragiale.

Ceea ce frapează, aşa cum bănuiesc că aţi ghicit, este actualitatea nuvelelor cu pricina. Pe scurt, tragicul şi comicul se amestescă atât de repede încât zugrăvesc dintr-odată portretul nemuritoarei societăţi româneşti. Da, al „nemuritoarei societăţi româneşti" pentru că de la sfârşitul veacului al XIX-lea - când încă mai dăinuia nostalgia şalvarilor şi a calpacelor - şi până azi nu s-a schimbat mare lucru la nivelul mentalităţilor.

Răsfoind cele câteva pagini pe care tocmai vi le-am propus spre lectură vă veţi reîntâlni - în altă atmosferă, desigur - cu funcţionăraşul de clasă medie, „tradus" de propriile slăbiciuni, cu profesorul corupt şi ignorant şi, în fine, cu traseistul politic, inabil şi ros de „viţii". La o privire mai atentă dai peste societatea pe care ai lăsat-o dincolo de paginile cărţii pe care o ţii în mâini, dincolo de uşa odăii în care citeşti şi a apartamentului în care şezi. Dai de acea Românie profundă care, nefiind majoritară, domină copios întreaga suflare dintre graniţele ţării.

Departe de a fi nereformabilă, „acea Românie profundă" bălteşte de aproape două secole. Cei care vor s-o urnească din loc sfârşesc prin a se lăsa păgubaşi. De ce? Cum se explică faptul că tuturor li se face lehamite să persevereze în a încerca să impună un set reguli? Sau dacă nu li se face lehamite, de ce sfârşesc rău?

M-am gândit că pot oferi un început de explicaţie rugându-l pe Profesorul Neagu