Oamenii de marketing şi vînzări le numesc „băuturi maro“. Şi cum le-ai putea califica mai bine?! Nu sînt nici rom, nici brandy, nici lichior; deşi dovedesc vag arome din esenţele acestor băuturi superioare. Unora li se mai adaugă o nuanţă de caramel, altora – o umbră de migdale... Toate sintetice, fireşte! Deşi aduc vag la gust cu una sau cu alta dintre aceste licori, nu le respectă nici reţeta, nici concentraţia de alcool... Despre gradul de rafinare sau distilare nici nu se discută! Aceste lumpen-băuturi, cu funcţie de surogat ieftin, sînt propriu-zis nişte cocktailuri industriale de arome şi coloranţi, mai slab alcoolizate decît originalul, dar îndeajuns de tari încît să asigure suficientă saţietate etilică. Multă vreme, înainte ca piaţa spirtoaselor de la noi să fie reglementată prin acquis-uri şi reglementări europene, pe eticheta lor se lăbărţau abuziv denumiri precum coniac, rom, whisky, chiar florio sau martini... Este foarte probabil ca o mare parte dintre băutorii zdraveni ai României, cu vechime de ani... chiar decenii, departe de a se fi „calificat“ prin forţa îndeletnicirii, să nu cunoască de fapt gustul real de „coneac“ şi „vizichi“... E probabil ca papilele hîrşite ale multora să ignore buchetul specific al licorilor originale (fatalmente scumpe, deci inaccesibile), iar ficatul lor să fi fost asuprit în tot acest timp doar cu erzaţuri sintetice.
La nivelul nomenclatorului, s-a făcut însă ordine: orice copiere sau aluzie la denumirile şi mărcile de originale e azi interzisă. La limita licenţei se situează formule evocatoare, precum Brand (în loc de brandy), Napoleon (în loc de Courvoisier Napoléon), Vodculiţă (un spirtuleţ de 30%), Romulus (cvasidiminutiv pentru rom), Tzuca sau chiar (sic!) Ţuca-te-aş (palide surogate ale ţuicii, culmea, mai uşor de comercializat decît ţuica adevărată, din cauza împilărilor birocratice la care sînt supuşi pro
