De la balurile oficiale ale Curţii Regale, care se ţi­neau de două ori pe an, la serbările de binefacere din grădinile publice sau la sutele de birturi şi restaurante oferind mâncare şi antren pentru toate buzuna­rele, distracţia românului a fost mereu asigurată de o in­dustrie care a ştiut ce-i place şi a profitat din plin de acest detaliu genetic. Acum vreo sută de ani, grijile apă­sau, parcă, mai puţin, iar tot omul îşi permitea, o dată pe săptămână, să-şi scoată familia „la bulevard”, acolo unde fumul de mititei se spune că făcea Bucu­reştiul re­cognoscibil din avion. Crăciunul şi Revelio­nul erau, şi ele momente de vârf ale anului, în care şampania fra­n­ţuzească şi caviarul rusesc deveniseră cod alimentar obigatoriu. Marile restaurante din inima Bucureştiului se umpleau, mai ales la Sărbători, de o protipenda­dă elegantă, sincronizată cu ultimele ac­cen­­te haute-couture de la Paris şi dornică să guste in­venţiile gastrono­mice ale unui Capşa ori Fialkovski.

„Balurile de societate erau cele mai frumose, cele mai vesele şi cele mai ne­bune”, povesteşte o passionaria a Bucureştiului interbe­lic. Aici, se întâlneau junele mo­dis­te, micile grizette cu părul bălai, damele subţiri, ne­gustorii cu stare de pe Podul Mogoşoaiei, tinerii aristiocraţi blazaţi, „toute la jeunesse d’or” a oraşului… Ce ne rămâne, nouă, azi, din vremurile acelea peste care s-au aşternut decenii de confuzie şi dezordine? Cum mai putem, oare, recupera, nu doar bucătăria nonşa­lantă a interbelicului românesc, cea care a format gusturile bunicilor noştri? Cum putem, mai departe, recupera bucuria de viaţă a secolului românesc de până la al doilea război, bucu­rie care a dat curaj şi speranţă unei naţiuni fără obse­sia farfuriei pline?

Am fost, re­cent, la deschiderea „Bis­troului Jariştea” din Bucureşti şi am avut, pentru o cli­pă, sentimentul că vremurile bu­ne se ma