Fara indoiala, Venus Noire continua proiectul lui Abdel Kechiche de re-prezentare a rasei minoritare, doar ca nu mai e vorba de politicul ce afecteaza vietile oamenilor de rind (ca in L'esquive sau Le grain et le mulet). Privita invers, prin lentila de indepartare a istoriei, relatia Nord-Sud/Franta-Africa de Sud/alb-negru se construieste aici pe (infinite) drame personale. Abdellatif Kechiche e un nume pe cit de strain, pe atit de important pentru un anumit fel de cinema: povesti reale, sociale, omenesti. Cu aproape un an in urma scriam despre filmul sau L'esquive, care arata calitatea dezorganizata, impulsiva, nedramatizata a adolescentei, transformind interactiunea mai multor rase in pretext de critica sociala. Intre timp, a devenit disponibila si ultima sa creatie; fata de L'esquivesau La graine et le mulet(Secretul cous-cous-ului), Venus Noirschimba complet registrul, abandonind prezentul neorealist al arabilor din Franta in favoarea unei reconstituiri de epoca, realizata dupa toate regulile filmului cu buget, impresionant cinematografic. Povestea incepe in anul 1810; un bur din Cape Town prezinta la Londra marea atractie a Africii,: tinara de 20 de ani ale carei atribute fizice (sini mari, bazin si fese extrem de dezvoltate), inclusiv culoarea neagra a pielii, sint exploatate sub numele de Venus hotentota. Antreprenorul o imbraca intr-un costum mulat, apropiat de culoarea pielii, si o pune in scena intr-o cusca, urmind ca animalul preistoric sa fie imblinzit cu biciul. Spectatorii albi ("civilizati" de taverna) ai Londrei o pot atinge, zgindari pe aceasta super-femela primitiva, fiind la rindul lor intaritati cu mormaieli guturale bine pregatite la repetitii. Cunoscind originea tunisiana a regizorului si focusul filmelor sale precedente, intriga/primul act al filmului pare o metafora neiesita din comun privind violenta rasismului european. Personajul Saartjie (