Când am ajuns pentru prima oară la Centrul Naţional al Dansului, am fost foarte surprins să văd nişte performeri care aproape că nu făceau nimic pe scenă. „Ăsta-i dans?", m-am întrebat, aşa cum s-au întrebat şi mulţi dintre cei care au călcat mai apoi pragul acestei instituţii.
Am continuat să merg destul de des la CNDB, mai întâi luat cu forţa de prieteni, pentru ca mai apoi să dezvolt curiozităţi de genul: „Hai să vedem ce-a mai făcut Mihalcea, Mădălina Dan etc". Au urmat şi spectacole cu multă mişcare, şi spectacole cu decor, şi cu text sau cu poveste. Au urmat şi seri foarte plăcute, mari descoperiri şi mari dezamăgiri, plictiseli, încântări şi enervări. Am înţeles rapid că nu pricep nimic, că eu şi dansul (de orice tip) suntem paraleli. Dar mergeam la CNDB pentru că oamenii de acolo, deşi terminaseră UNATC-ul ca şi cei care făceau spectacole în teatre subvenţionate sau „alternative", păreau că citiseră alte cărţi, văzuseră alte filme, se uitaseră la alte clipuri pe „youtube", aveau alţi idoli şi alţi mentori. Şi nu vorbesc aici de ceea ce priveşte strict arta dansului, ci de arta spectacolului în general, sau într-un sens mai larg, a „performingului".
În cei cinci ani de existenţă, CNDB a devenit un loc special pe harta culturală bucureşteană. Dincolo de spectacole de dans, producţii proprii sau invitate din ţară şi străinătate, a fost (şi sper că va fi în continuare) un loc deschis pentru artişti din mai multe domenii, dar şi scriitori. E un loc care a promovat o altă estetică, un loc în care cultura oficială, conservatoare, nu şi-a găsit locul, spre disperarea multora. E unul dintre puţinele locuri din Bucureşti în care se poate vedea „altceva". Încă de la ideea apariţiei unui astfel de centru, disputele pe criterii estetice au fost transformate în lupte administrative. Înfiinţat după o suită de scandaluri şi proteste, CNDB a fost tot timpul
