S-a întîmplat cam aşa: eu am stat închisă în casă jumătate de zi, pînă cînd au venit ai mei cu doi saci pe care i-au deşertat în mijlocul dormitorului. Erau haine. Muuuuulte multe haine aduse „de la ajutoare“. Mi s-a explicat că oameni mult mai bogaţi ca noi, care locuiesc în alte ţări, au renunţat la propriile haine pentru a ne ajuta. Nu m-am gîndit nici măcar o secundă la faptul că altcineva le purtase, tot ce ştiam era că dormitorul se umpluse de o revărsare colorată de materiale. Revoluţia se terminase de puţin timp şi ochii mei de vreo cinci ani începeau să priceapă culorile. Mi-am ales aşadar o pereche de pantaloni de trening portocalii, închişi cu scai, una bucată pulover bleu lucios, tricotat cu ochiuri mari, foarte gros şi foarte lărgomănos, plus vreo cîteva alte nimicuri pe care nu mi le pot aminti, nefiind prea colorate. Pantalonii erau extrem de largi, i-am ascuns într-un dulap şi m-am uitat la ei periodic, i-am verificat luni, ani în şir. Culoarea era pur şi simplu năucitoare, de fapt a fost singura piesă vestimentară în nuanţa aceea pe care am deţinut-o vreodată, dacă nu pun la socoteală nişte şlapi de plajă scofîlciţi. Oricum, între timp am plecat la facultate, am uitat de pantaloni şi i-am zărit mult prea tîrziu, îi îmbrăcase maică-mea, sătulă de aşteptare. Flanelul nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu el, dar cert este că l-am purtat la şcoală, de prin clasa a cincea, deşi era mult prea mare pentru mine. Cînd nu îl luam eu, îl îmbrăca maică-mea la serviciu. Era universal.

Prima excursie printre grămezi

Cîndva, cred că prin clasa a şasea sau a şaptea, bunică-mea de la Craiova mi-a împuiat capul cu poveşti din Pelendava, o piaţă de vechituri din Craiova unde cică existau haine de toate formele, mărimile, culorile, firmele etc., vîndute la preţuri atît de mici încît oricine îşi permitea să plece de acolo cu cel puţin o plasă. Haine la kilogr