Să mergi la teatru a rămas, cel puţin pentru mine, un eveniment. Cu totul altceva decît mersul la film, pe care-l privesc ca pe o evadare din cotidianul de multe ori cenuşiu. Acolo, în întunericul sălii de cinema, eşti, pînă la urmă, singur cu personajele din film, asemenea eroinei interpretate de Mia Farrow în Trandafirul roşu din Cairo (Woody Allen, 1985).
La teatru însă, de cele mai multe ori, eşti la vedere. Trebuie să te îmbraci festiv, să te „arăţi“ celor din jur. Te duci – cel puţin în ce mă priveşte – cu conştiinţa mai acută că urmează să participi la „un act de cultură“, şi nu să te ascunzi într-o lume de împrumut la îndemînă. Tocmai de aceea aşteptările, în ce priveşte piesele de teatru, sînt mai mari. În ultimul timp, reluînd, după o pauză destul de mare, seria „experienţelor“ teatrale, am avut reacţii din cele mai diferite: unele piese m-au dezamăgit, pe altele le-am găsit suportabile şi, cu greu, am dat şi de unele cu adevărat interesante. M-am dus, de pildă, plină de încredere, luînd bilete de la casă, reglementar, ca orice spectator, la o comedie aparent clasică la Nottara: Soţul păcălit, în regia lui Mircea Cornişteanu. Evident, după Molière. Cu Ion Haiduc şi Cerasela Iosifescu, printre alţii. Am venit pusă pe rîs, şi am rîs. Dar, de fapt, nu aş fi avut în mod special de ce. Din Molière rămăseseră puţine lucruri, poate doar situaţiile în sine. Dar piesa era, din păcate, fără substanţă. E adevărat că, dacă ar fi fost să o judecăm ca pe un subiect de film, lumea ar fi avut de ce să rîdă: soţul, mai în vîrstă, era înşelat, prostit în faţă de nevasta mai tînără. Dar totul rămînea la nivelul faptelor. Şi cam atît.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu După un timp, am ajuns la o premieră, la Teatrul Naţional: Dineu cu proşti, de Francis Veber, în regia lui Ion Caramitru. Cu
