Televiziunile au nevoie de specialişti, de comentatori şi analişti avizaţi şi independenţi la care să apeleze cînd e cazul. Aceasta este logica normală, iar observaţiile dlui Vintilă Mihăilescu din numărul precedent, referitoare la relaţia dintre specialiştii şi jurnaliştii din România, sînt cît se poate de corecte. El citează un jurnalist care i-a spus că specialiştii n-au decît să-i caute ei pe jurnalişti, pentru a-şi face publicitate în mass-media. Cu alte cuvinte, în opinia jurnalistului citat, specialiştii şi toată lumea, de altfel, ar trebui să-şi dorească publicitatea şi să vrea să apară la televizor, pentru că acela care nu apare „pe sticlă“ nu există. Aşadar, tu, expertul, trebuie să cauţi un jurnalist, să-i faci curte, să-l rogi să te invite la emisiunea lui, să spui eventual pe post ceea ce el vrea să audă şi ceea ce crede el că ar vrea să audă publicul. Dacă nu vrei tu, se vor găsi imediat alţii care „să dea bine pe post“. Iar, la urma urmelor, jurnaliştii înşişi, cei care se consideră atotştiutori, pot să-şi expună propriile concepţii despre orice – de la politică şi societate pînă la ştiinţă şi tehnică.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Ca unul care a lucrat la BBC, pot să confirm că acest post şi altele cu renume similar au un sistem extrem de clar în privinţa consultării specialiştilor. Aşa cum spune şi dl Mihăilescu, există liste enorme cu nume de experţi în toate domeniile posibile. Dincolo de prezentarea ştirii ca atare, dacă, de exemplu, izbucneşte un război pe undeva – se apelează la un analist militar cu expertiză internaţională, dacă se dărîmă acoperişul unui mare magazin – e intervievat un specialist în construcţii, dacă urmează o campanie de vaccinare – e cerută părerea unui biolog sau a unui epidemiolog ş.a.m.d. Cînd e cazul, specialiştii sînt descusuţi pînă în cele mai mi