Sunt oameni pe care destinul nu-i lasă să se plictisească, potrivindu-le zilele în şirul unor întîmplări macabre. Parcă o brodeală drăcească le-a strîmbat drumul, făcînd ca din curgerea orelor să nu se aleagă decît groaza, absurdul şi disperarea.
Pentru asemenea nenorociţi, biografia aduce cu o depănare interminabilă de atrocităţi. În această privinţă, Gheorghe Calciu are un palmares prodigios: în cei 38 de ani de hărţuire politică, din care 20 de închisoare, încheiaţi cu expulzarea din ţară în 1985, mogîldeaţa din Mahmudia şi-a clădit un curriculum vitae aiuritor: nu a ratat nimic din marile orori comuniste, prinzînd cu destoinicie eveniment după eveniment: fenomenul Piteşti, procesul reeducării din 1956, regimul de exterminare din Casimca Jilavei (1958-1960), apoi a doua reeducare de la Aiud (1962-1963) şi în fine rearestarea în 1980-1984, la acelaşi ospitalier „cămin“ de la Aiud, cu al patrulea stadiu de exterminare premeditată.
Nimeni nu-i poate contesta bucăţii acesteia de om ambiţia formării în condiţii de iad perpetuu, rezultatul calvarului fiind un produs de marcă garantată: un psihic de piatră asupra căruia Securitatea nu a mai avut nici o putere. Fizic însă, Calciu nu va scăpa decît prin intervenţia preşedintelui Reagan, la urechile căruia apelurile exilului românesc vor avea acelaşi efect pe care cazul lui Gavrilă-Ogoranu îl avusese la urechile lui Nixon: stăruinţa diplomaţiei americane de a-i cere lui Ceauşescu să înceteze represaliile.
Cine contemplă palmaresul „educativ“ al părintelui Calciu va fi surprins nu atît de înlănţuirea deasă a unor episoade care, fiecare în parte, ar fi putut să-l mutileze cronic, ci de puterea pe care a avut-o de a renaşte din sînge, urină şi fecale. E ca şi cum toate secvenţele de molestare prin care a trecut au avut asupra-i un efect invers: în loc să-l răpună, l-au rafinat, în loc s