Reeditarea Aerului cu diamante înseamnă în primul rând dispariţia unui mit. În vremea studenţiei mele şi, aflu de la Marius Chivu, şi-n vremea studenţiei lui, volumul acesta declanşa adevărate furtuni.
De avut, nu-l avea nimeni. De văzut, îl văzuseră câţiva. Sunt unul dintre norocoşii care, la un curs al lui Mircea Cărtărescu, au răsfoit exemplarul cu numărul patru. (Mă-nşel? Ştiu doar că nu era numărul unu, acesta revenindu-i, în urma tragerii la sorţi, lui Traian T. Coşovei.) La biblioteci, nici chiar la cele mari, nu se găsea, în anticariate abia în anii din urmă a-nceput să se mai strecoare câte-un exemplar.
Fără-ndoială, toată această goană după pietre preţioase ţine strict de pasiunea pentru literatură. Şi ce dacă? Fără un dram de asemenea pasiune, însăşi critica literară e curată vanitate. În plus, cred că fenomenul
Aer cu diamante trebuie discutat şi aşa, cu tot cu legendele empatice din jurul său. (O astfel de legendă însoţeşte de altfel şi publicarea volumului. A povestit-o pe-ndelete Florin Iaru într-un serial recent din Academia Caţavencu.) Aer cu diamante e mai mult decât o carte de poezie cu patru autori (şi-un al cincilea, grafician). E o carte care, apărând la începutul deceniului al nouălea, în 1982, aducea cu sine ceva cu totul diferit, nu numai în poezie, dar şi, cum să zic, în deprinderile imunde ale lumii literare de la noi. Împreună, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan exercitau un gen de fascinaţie specifică mai degrabă trupelor muzicale. Erau şi încă sunt the fabulous four ai poeziei româneşti contemporane. Între atâtea genii individualiste, înţelese sau nu, ei inventaseră prietenia. Nu tămâierea, căci se faultau unii pe alţii într-o veselie la şedinţele Cenaclului de Luni. Între atâţia autori de şlagăre, ei erau The Beatles. Chiar titlul volumului conţine o trimitere lipsit