Întrebat de Zsófia Balla cum a început să scrie literatură şi cum îşi concepe romanele şi nuvelele, Ádám Bodor menţionează drept punct de pornire „un peisaj, un sentiment, un parfum, un loc unde începe să se petreacã ceva. Ceva ce nu poate fi stabilit, conspectat dinainte. Acest ceva indefinibil, această adiere tainică e sufletul nuvelei“ (în Mirosul puşcăriei, Editura Curtea veche, 2010). Şi, într-adevăr, o adiere tainică pare să însufleţească universurile lui Bodor, un mister greu clasabil, o anumită atmosferă greu precizabilă, care se naşte la întretăierea mai multor lumi. Spaţii de graniţă, incerte, teritorii izolate, ambigue, legate de geografia reală prin firul subţire al unor vagi determinări, lumile lui Bodor sînt ermetice, locuitorii lor nefiind altceva decît umbrele bîntuitoare ale unor timpuri postapocaliptice. Biografia unui răzvătit Născut în 1936, la Cluj, Ádám Bodor vorbeşte despre Ardeal ca despre un spaţiu multietnic, puternic marcat de diferenţele pregnante între naţiile care îl locuiesc, germani, unguri şi români. Spaţiu de graniţă, transfigurat fără îndoială în operele literare de mai tîrziu, cum însuşi autorul spune: „Pentru mine, ideea de pămînt natal o reprezintã acest loc de o multiculturalitate pestriţă şi cu o geografie impozantă, totuşi un pic letargic, care a devenit determinant pentru memoria mea, aşa că, în mod firesc, nu mă voi putea rupe, nici măcar depărta de acest model“. Cu un discurs dublat mereu de ironie şi o francheţe care-l cucereşte în aceeaşi măsură pe cititorul romanelor, dar şi al nuvelelor sale, autorul vorbeşte despre ipocrizia notabilităţilor şi a autorităţilor comuniste, proaspăt instaurate, în rîndurile cărora se află şi maghiari, cei care, din punctul său de vedere, au obligaţia morală de a conserva şi proteja valorile maghiare. Atitudinea de opoziţie făţişă, de neacceptare a unui regim opresiv îl vor costa mult