Între personajele cărţii (Sam Wasson se amuză, în paginile introductive, să ni-i prezinte ca pe genericul unui film), un loc central îl ocupă – sau ar trebui să-l ocupe – Truman Capote. Deşi „distribuit” într-un rol important, el dispare curând din prim-planul cărţiifilm derulate sub privirile noastre.

Cu atât mai mult, cu cât, fiind al doilea pe „generic”, interpretează partitura „Romancierului care voia o mamă.” Parcurgând biografiile lui Gerald Clarke (Capote. A Biography, Simon and Shuster: New York, 1988) şi George Plimpton (Truman Capote, Nan A. Talese: New York, 1997), care, la rândul lor, au stat la baza a două filme relativ recente, Capote şi Infamous, constatăm că autorul lui Breakfast at Tiffany’s nu putea fi descris mai bine decât în necontenita lui obsesie pentru mama pierdută. Chiar la maturitate, Lillie May continua să fie o prezenţă obsesională în viaţa lui. Excepţionalul „reportaj conversaţional” A Day’s Work din volumulMusic for Chameleons (1980) e o dovadă în acest sens:

„Când ajungem pe strada a Optzeci şi şaptea, întind mâna în direcţia unei ferestre de la etajul patru, la numărul 1060, Park Avenue, şi-i spun lui Mary: «Aici a trăit mama. Acolo era dormitorul ei. Era frumoasă şi foarte inteligentă, dar nu voia să trăiască. Avea multe motive – sau cel puţin credea că are. Dar, la urma urmelor, cred că de vină era doar soţul ei, tatăl meu vitreg. Îşi croise singur drumul în viaţă, avea mult succes – mama îl venera, şi era cu adevărat un om de treabă, dar era cartofor, dăduse de bucluc şi pierduse o groază de bani, şi-a ruinat afacerea şi a ajuns la Sing Sing. ş...ţ Aşa că într-o seară mama s-a îmbrăcat frumos şi a dat o recepţie, toată lumea spunea că arăta frumos. Dar, după chef, înainte de a merge la culcare, a luat treizeci de Seconale şi nu s-a mai trezit niciodată»”.

Pe Holly Golightly, eroina din Break