Valul de proteste violente care a cuprins Europa este una dintre consecinţele extreme ale politicilor de austeritate determinate de criză. În Grecia, Spania, Portugalia, Chiar Franţa, populaţia refuză să accepte că ieşirea din criză se poate rezolva doar în acest fel. Ne-am putea întreba de ce nu se întâmplă aşa ceva în Germania. Răspunsul este simplu: nemţii nu au aşteptat ca problemele generate de criză să se acutizeze. Au luat măsuri, au realizat ceea ce alţii nu vor obţine prin turbulenţe.

Europa şi, în special aripa sa sudică, meridională, a avut acces la bunăstare printr-un artificiu economic: s-a trăitt peste posibilităţi. Calitatea vieţii a crescut fără să crească şi eficienţa. Şi cum nimic nu este mai neplăcut decât pierderea unor privilegii, considerate meritate şi pentru totdeauna, reacţia este cu atât mai violentă. În unele societăţi cu tradiţie şi democratică, dar şi de anarhism, situaţia devine de-a dreptul explozivă. La mijlocul crizei, Europa se divide din nou, într-un Nord pragmatic, dispus să-şi asume anumite sacrificii şi un Sud „siestic” neobişnuit cu efortul susţinut şi cu ideea de sacrificiu.

Numitorul comun al tuturor protestelor de până acum – paşnice sau violente – este adoptarea, de către guverne, a unor soluţii generaliste care aruncă povara austerităţii pe umerii păturilor sociale defavorizate. Este un soi de „cotă unică” pe care o plătesc toţi pentru deciziile greşite sau voit păguboase luate de clasa politică. Atunci când liderii spun: „Asta este. N-avem bani” – populaţia aşteaptă o completare: cine este responsabil de această situaţie? Ce măsuri se iau împotriva celor care au determinat aceste consecinţe? Dar, mai ales – de ce să plătim cu toţii datoriile unora?

În România lucrurile stau pe undeva pe la mijloc. Chiar dacă povara crizei este dusă, deocamdată, aproape exclusiv de sectorul privat, „sacrificiile” decise de