Timp de mai multe luni, sporadic şi apoi, în luna noiembrie, chiar foarte susţinut, presa germană a fost scena unor dramatice dezvăluiri despre trecutul mai mult sau mai puţin „vinovat” al unor scriitori şi publicişti germani originari din România.
Elementul declanşator al reînnoitului capitol al răfuielilor cu trecutul l-a constituit descoperirea în arhivele CNSAS a dosarului lui Oskar Pastior. Simpla citare a titlurilor unor intervenţii în paginile de foileton ale marilor ziare sau în reviste ca „Der Spiegel” şi „Die Zeit”, a unor texte publicistice sau mărturisiri, sugerează dimensiunile hăţişului de incertitudini, bănuieli, false acuzaţii, disculpări, riposte şi dezavuări ce trebuie defrişat pentru a da de cărarea ce ar putea duce la adevăr.
Cînd în decembrie trecut Werner Söllner recunoştea coram publico faptul că a colaborat cu securitatea, scriitoarea Ewa Demski emitea incomoda supoziţie: „În acest întreg cerc de emigranţi nu există probabil nici măcar un înger cu aripile albe ca zăpada”.
Memorabilă, afirmaţia este reluată de „Neue Zürcher Zeitung” în articolul consacrat „cazului Pastior” sub titlul „Aripi pătate”. Cîteva zile mai tîrziu „Der Spiegel”, parafrazînd latinescul Et tu, Brute, titra „Şi tu, prietenul meu” un comentariu al dezamăgitoarei descoperiri făcute în arhivele CNSAS, formulînd o altă întrebare, retorică de fapt, ce transgresează cazul Pastior şi vizează soarta scrierilor unor autori compromişi moral prin colaborarea cu regimuri dictatoriale: „Trebuie citit romanul Hertei Müller Leagănul respiraţiei, altfel de-acum înainte?” Răspunsul este, evident, nu. Opera este una, autorul alta. Şi totuşi…
Dezbaterile au continuat, ajungînd în amfiteatrul Universităţii din Jena, lăsînd ecouri în „Süddeutsche Zeitung”.
La cuvînt se înscriu mai departe Dieter Schlesak şi Claus Stephani (în „Fr
