Explicaţiile scriitorilor despre motivele prezumtive ale propriului scris sunt foarte diverse, aproape imposibil de clasificat. Câteva revin de la un scriitor la altul, dacă avem, totuşi, curiozitatea să le clasificăm şi dacă ne asumăm riscul să simplificăm.
Unii invocă la originea actului de creaţie literară raţiunea supremă a existenţei, un mod de răscumpărare a păcatului metafizic de a exista, o justificare abstractă, filosofic-existenţialistă, a propriei existenţe ca eşec. Alţii gândesc şi simt religios, aşezând la originea scrisului literar o tentativă de înnobilare a omului, ca o formă de compensaţie a păcatului biblic sau de participare orgolioasă la creaţia divină. Pentru alţii, conştiinţe profane, creaţia literară e un joc superior, o formă de exprimare născută dintr-un spirit ludic, gratuit. În sfârşit, în cele mai multe dintre cazuri, creaţia literară se situează printre formele de competiţie fie socială, fie estetică (afirmare a individualităţii, exprimarea unei originalităţi, dobândirea prestigiului şi a succesului etc.). Ştim din mărturisirile sentenţioase din Cred (1926), aşezate ca prefaţă la volumul testamentar Amalgam (1943), că Liviu Rebreanu opta pentru a doua variantă din cele pe care le-am particularizat aici. Arta – afirma scriitorul – „înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”, devenind în acest fel consubstanţială creaţiei divine: „Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii”. Arta ca joc sau calofilie, scrisul ca „jucărie agreabilă” şi „jonglerie cu fraze” sunt repudiate. Nu mai reiau aceste mărturisiri ultracunoscute şi ultraglosate. Explicaţiile raţionale ale unui mod de a gândi actul de creaţie literară, sanctificat de unii (ca Rebreanu) sau înţeles în resorturile lui mai profane de alţii, nu exclud însă motivaţiile mai obscure, din zonele profunde ale conştiinţei. De
