Cartea publicată în această toamnă de Philip Roth se numeşte Nemesis (Houghton, Mifflin, Harcourt 2010). Autorul a anunţat imediat includerea ei într-un nou grup, „Nemeses – Romane scurte”, alături de cărţile din ultimii trei ani, Povestea lui Orişicine, Indignare şi Umilirea, sporind astfel la cinci categoriile în care-şi împarte creaţia (celelalte fiind „Cărţile Zuckermann”, „Cărţile Roth”, „Cărţile Kepesh” şi „Miscelanea”).

Nemesis era, la greci, zeiţa răzbunării. Pedepsind crimele, ea ţinea dreapta cumpănă între faptă şi răsplată, între fericire şi nefericire, sancţiona orgoliul, prezumţia că omul ar putea depăşi condiţia care i-a fost hărăzită. Pluralul (nemeses) se aplica doar substantivului comun nemesis care însemna justiţie divină cu referire la echilibrul obligatoriu între şansă şi neşansă.

Punerea celor patru cărţi sub unul şi acelaşi semn al destinului este, la prima vedere, forţată. Ce au comun afară de dimensiunile reduse (în comparaţie cu aproape toate cele treizeci de volume care le-au precedat), de lipsa unor trimiteri directe la biografia sau la personalitatea autorului şi de absenţa unui narator-raisoneur cu o forţă a verbului, o inteligenţă, o sensibilitate şi un umor marcă înregistrată? Despre celelalte trei „nemeses” autorul declarase că sunt „cataclismice”: „Tu nu mori, dar toţi ceilalţi mor”. Aceşti „toţi ceilalţi” sunt alţii, de la carte la carte, ca şi cum autorul ar spune „nu sunt problemele mele sau ale sosiilor mele pe care le-am pus în mişcare în jocurile de oglinzi din opera mea, sunt ale lor, ale unor străini cu care nu am nimic de-a face”. În primele două, protagonistul a murit înainte de a povesti (sau de a se povesti) ce i s-a întâmplat, în cea de-a treia sfârşeşte prin a se sinucide. Stilul este sobru, sec, fără scânteierea focurilor de artificii şi a acrobaţiilor verbale cu care ne răsfăţa pe vremuri P