Din cîte am văzut aşa simplu, mişcîndu-mă prin această lume şi fără pretenţii de connaiseur al determinărilor ei adînci şi teoretice şi adevărate, ci doar în calitatea de trăitor şi observator al vieţii, problema noastră nerezolvată este aceea a vinovăţiei.Mic discurs asupra vinovăţiei O recunoaştem întodeauna la alţii şi rareori la noi înşine. Şi aş începe deja prin a spune că ăsta e primul semn al eşecului, un eşec moral-personal extins la scară socială. E ca în filmele noi ale tinerilor noştri regizori, ca în toate marile întîmplări ale finalului de mileniu, care lasă mai degrabă semne de întrebare decît oferă răspunsuri. Este simplu şi este enervant, e atitudinea ascunderii mizeriei sub preş. Uneori, sîntem halucinant de ingenioşi în această autoamăgire, ceva de genul nu eu sînt de vină pentru că am furat becul de pe casa scării, ci Edison, pentru că l-a inventat. Sau, cu aplicaţie mult mai directă la cele ce urmează, „aşa au fost vremurile“, „ce era să faci“, „nu te puteai împotrivi“. Chiar cînd vina e recunoscută cu greu şi cu jumătate de gură, întodeauna mai există un „dar“, un „pentru că“ adînc vîrît în noi, un fel de teamă de a spune că împăratul e gol, deşi – evident – nimeni nu ne mai arestează şi bate pentru asta acum. Noi n-avem treabă, sîntem curaţi. Şi observăm întotdeauna şi sancţionăm întodeauna cu aciditate derapajele morale ale celorlalţi, chiar cu încîntare aş spune. De cînd pe piaţa judecăţilor morale din România au apărut dosarele Securităţii, aceste atitudini şi-au găsit un teren mănos de desfăşurare. Acum, delaţiunile din trecut sînt deliciul unor numeroşi Saint Just. Cînd şi cînd, mai apare un dosar şi mai este subminat un mit. Recent, două „cazuri“ au focalizat atenţia publică. Primul, al lui Adrian Marino, a făcut deliciul judecătorilor morali autohtoni, al doilea, în copie la indigo, al lui Oskar Pastior, a lansat intelectualitatea g