Ştiu, ştiu cum sună, dar ştiu şi ce-nseamnă. Pentru un om frumos a fost întâlnirea cu o mare împlinire a lui. Pentru mine a fost o palmă, dacă nu chiar un pumn, fix în propriile prejudecăţi. Verbale, de data asta. Cu restul convieţuiesc încă, profund şi extrem de prost, încheind armistiţii sub formă de promisiuni.

Prietenia mea cu acest om s-a născut la prima vedere. Pe mine m-a uimit, la el părea ceva natural. Până să-l cunosc nici nu mă gândisem vreodată la prietenie altfel decât ca la o construcţie pe baza materialelor complementare. Şi care ia timp. Dar el mi-a arătat că se poate şi altfel. N-a fost necesară vreo cunoaştere prealabilă. Am stat în casa lui şi a mamei lui o lună. În primele zile s-au pus multe întrebări, ca să ştim ce ne place şi ce nu. Dar starea de „acasă“ am avut-o din prima clipă.

Avea el atunci 40 de ani şi nu se însurase încă. Fiind ei tătari, mama – căreia el şi noi îi spunem „neni“ (cu accent pe a doua silabă şi însemnând chiar „mămică“) – îl tot întreba de ce nu-şi găseşte o fată, de ce e atât de pretenţios, de ce nu e nimeni pe gustul lui. Îi răspundea mereu la fel. Că lui nu-i plac încercările şi dacă până acum nu i-a ieşit în cale aleasa, atunci înseamnă că nu i-a venit încă vremea. Şi decât pripă, mai bine fără. Vârsta nu înseamnă nimic. Doar fericirea omului.

Ne vedem cel puţin o dată pe an, dar vorbim la telefon destul de des. De fiecare dată am impresia că am plecat în dimineaţa aia din aceeaşi casă şi urmează să ne întâlnim pe seară. Mă sună el acum doi ani, după Paşte, şi-mi spune că i s-a-ntâmplat ceva bun. Neni era plecată de vreo lună peste Ocean, la fratele cel mare, căruia i se născuse al treilea copil. Nu ştia cum să stea singur. Îi era dor de ea. Într-o vineri s-a gândit să se ducă la geamie, că tot se ruga neni mereu de el, dar nu prea-şi găsea momentul. Aşa că s-a dus. Acolo, hogea spune ceva ce îi mer