Cuvintele curente ascund uneori poveşti nelămurite, mici mistere etimologice. Cele mai multe dintre dicţionarele noastre oferă o explicaţie destul de discutabilă a originii termenului pisică.
Acesta ar fi – după DEX, ca şi după Noul dicţionar universal (2006) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (2007) – un derivat de la interjecţia cu care este chemată (strigată, poftită) simpatica felină: pis!. O evoluţie lexicală de acest tip este totuşi greu de acceptat, mai ales că nu i se prea pot găsi echivalente; mult mai uşor ne putem reprezenta procesul invers, prin care o denumire (folosită la vocativ) se transformă, prin abreviere, în interjecţie de apel (aşa cum pentru bă şi fă, de exemplu, s-a presupus provenienţa din bărbate şi fămeie).
De fapt, există o explicaţie etimologică mult mai convingătoare pentru pisică, dar aceasta nu a fost acceptată şi nici preluată de dicţionarele generale. Dicţionarul etimologic al lui Ciorănescu preferă aceeaşi stranie etimologie interjecţ ională („ideea de bază trebuie să fie aceea de mers silenţios”), a cărei origine pare a fi o remarcă avansată cu prudenţă de Lazăr Şăineanu, în Încercare asupra semasiologiei limbei române, din 1887 („numirile de mâţă şi de pisică... ar fi deci ambele onomatopoetice”). Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul VIII, partea a 2-a, Litera P, pe-pînar, 1974) conţine tot explicaţia dominantă (pis + sufixul -ică), sugerând şi o alternativă, prin trimiterea către turcismul dialectal pisik. Argumentele pentru explicaţia prin împrumut (cel mai probabil, din turcă) sunt mult mai solide decât o ipotetică derivare interjecţională. Termenul turcesc pisik este astăzi considerat dialectal sau învechit, ceea ce nu contrazice o influenţă în stadiul mai vechi al limbii române. Cuvântul pisică e atestat în română în Pravila de la Govora (1640) şi apare în Biblia de la Bucureşti (1688): „târâtoare
