Andrzej Stasiuk este fără îndoială un nomad. Dar asta nu are neapărat legătură cu faptul că găseşte întotdeauna motivaţia de a călători şi de a descoperi noi locuri. Andrzej Stasiuk este un nomad al gîndirii şi al literaturii. Putem vedea foarte clar efectul cărţilor sale asupra limbajului (chiar şi într-o traducere!). Cuvintele sale sînt „calea de acces“ către o limbă necunoscută, care se deschide în interiorul limbajului. Afirmă cu naturaleţe că nu îl interesează deloc ce face şi ce crede Occidentul, ci fostele ţări comuniste, spaţiile care suferă tulburări de identitate, căci în partea noastră de lume identitatea nu poate fi decît tulburătoare. Inteligenţa sa constă în faptul că inventează o fascinaţie pentru locurile ce nu spun nimic celor mai mulţi dintre noi.

Cu orgoliul întotdeauna rănit al celor născuţi într-o cultură mică, ne aruncăm mereu privirea către strălucirea Parisului, a Berlinului sau a Londrei, fără să ne dăm seama că destinul polonezilor, cehilor, sîrbilor, croaţilor, bosniacilor şi ungurilor ne este cu mult mai apropiat. Strălucirea realităţii din marile metropole eclipsează de cele mai multe ori ficţiunea pură în care trăim zilnic. Această invenţie de o extremă realitate este domeniul literaturii lui Andrzej Stasiuk: „De cîţiva ani nu-mi dau pace viziunile. Trec graniţa în sud sau în est, mă întorc după o săptămînă sau două şi încerc să stabilesc ce s-a întîmplat de fapt şi ce a fost doar ficţiune. Din spatele materiei uniforme a lumii se întrezăresc. Timpul crapă, se împrăştie şi, pentru a nu înnebuni, trebuie să-l recreez tot mereu. Această fragilitate, efemeritate, volatilitate a timpului reprezintă specificul părţilor mele de lume. Niciodată nu a curs pe aici în şuvoiul uniform, liniştit, specific marilor metropole. Întotdeauna ceva i-a stat în cale. Se diviza, se bifurca, se răsucea, se învîrtea, intra în relaţii ciudate cu spaţi