Până acum câteva luni, aderarea României la spaţiul Schengen nu era un subiect de dezbatere. El a apărut ca demn de interes la debarcarea lui Vasile Blaga de la Interne, fiind atunci tras un semnal de alarmă: dacă pleacă Buldogul, pa Schengen! Pentru cei avizaţi, eşecul acestui test pentru capacitatea politică şi administrativă a României se conturează de prin 2009, când vânzoleala politică din Palatul Victoria a lăsat să scape informaţii despre starea jalnică a proiectului. Cel mai bine informat este preşedintele Băsescu; în calitate de şef al CSAŢ are în mână toate pârghiile şi cheile de control ale „operaţiunii Schengen”. Atât timp cât au curs sute de milioane de euro – peste 800 – pentru securizarea frontierelor, toată clientela politică şi beneficiarii contractelor îşi frecau mâinile de bucurie. De Schengen s-au agăţat mulţi, simţind grămada de bani. Cu treabă mai puţină, vraişte pe unele segmente pe care se propuneau plăţi duble, să fie mulţumiţi fraţii de cruce! Pentru ca toată această mare afacere să fie cât mai ascunsă de ochii iscoditori ai lumii, informaţiile privind cheltuirea banului public – şi european pe deasupra – au fost secretizate. Mirosul urât iese însă pe sub uşa bine încuiată, astfel că toată şmecheria care pute are şi o scadenţă. Toţi cei implicaţi vor să-şi arate mâinile curate, dar nu şi buzunarele.
Admiterea în spaţiul Schengen este în primul rând un summum de condiţii tehnice. Supravegherea frontierei, vize, fluxuri de admitere înseamnă investiţii, şcolarizări de personal, comunicaţii. Toate acestea fiind coordonate la nivel naţional de Departamentul Schengen din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Pentru asigurarea condiţiilor de admitere a fost inclus şi STS –
serviciul de informaţii devenit societate comercială –, sarcini mai puţin bănoase având Ministerul de Externe, Ministerul Justiţiei, Vama. Un punct
