După câteva scâlcieri de limbaj ale corespondenţilor şi reporterilor prostiţi de emoţie, gen „locul unde are loc“ (demonstraţia de 1 Decembrie) sau „bulevardul Kiseleff“ (când respectiva arteră e şosea) şi unele bulevarde numite „străzi“, după un „eminent“, în loc de „iminent“ şi „maşinării“ în loc de „maşini“ (n-a lipsit nici clasicul „în minutele următoare vă invităm să urmăriţi“…), a apărut, în sfârşit, şi o seară normală. Nu perfectă, nu ideală (ideal ar fi fost, poate, să avem de ce ne bucura copios în seara aceea), dar normală, gramatical şi ortoepic corectă. (...)
Între alte „cazuri“ de „elite uitate“, la Antena 3 a fost prezentat cel al vestitului profesor, chirurg pentru copii, Alexandru Pesamosca. Nu un documentar robust cu palpitanta istorie a unora dintre cei peste 50.000 de foşti pacienţi ai profesorului, cu imagini şi amintiri ale elevilor săi, astăzi profesionişti de mare anvergură, nici măcar o anchetă dură cu cei care au vrut să-l alunge, mai nou, din spital – ca asemenea întâmplări să nu se mai repete –, ci câteva fragmente de interviu întretăiate de comentarii lăcrimoase. În anul 2006, Profesorul a fost scos, forţat, la pensie. Au vrut să-l alunge şi din rezerva de spital în care locuieşte din anii ’80 şi unde acum zace imobilizat la pat. L-au lăsat în cele din urmă, dar în deplină uitare. Profesorul a ţinut să stea în spital pentru că spitalul era viaţa lui. Acum nu mai vrea decât ca la ora 8 să-i fie gata cafeaua. Atât. N-a pus niciodată preţ pe partea materială. Îi ajung „o supă, două mere şi câteva secunde de companie“ pe zi. Munţii de scrisori de la foşti pacienţi îl bucură nespus. Veştile bune de la oameni vii sunt lumina vieţii lui. Şi-a iubit enorm semenii. Îi iubeşte şi acum, de aceea nu e trist. „Trei sferturi dintre ei sunt săraci“, zâmbeşte cald fostul mare chirurg, glorie a medicinii româneşti şi internaţionale. Şi: „Cei săra
