Un hol ticsit, slab luminat, câteva scaune - toate ocupate - şi, de jur împrejur, sprijinind pereţii, alte zeci de persoane, într-o tăcere apăsătoare. Ici-colo se vorbeşte în şoaptă, ici-colo se gesticulează uşor, iar din mişcarea aceasta tristă a braţelor ghiceşti deja diagnosticul şi unde e localizată boala.
De ici-colo răzbate zgomot de instrumentar medical, miroase a spirt şi a medicamente. Uneori şi a mâncare. Asistentele, infirmierele se agită continuu, dar şi ele par să respecte tăcerea. E un fel de agitaţie calmă. Pe bănci (întotdeauna mult prea puţine), femei şi bărbaţi, tineri sau bătrâni, vorbesc aceeaşi limbă (denumiri de medicamente, proceduri, termeni complet necunoscuţi celor din afară), se înţeleg prin simple gesturi, îşi răspund cu o uşoară înclinare a capului sau pur şi simplu prin mimica feţei. Nu sunt nici nerăbdători, nici grăbiţi, nici plictisiţi, nici măcar deranjaţi de lunga aşteptare. Ce altceva să facă?!
Când şi când, uşa cabinetului se deschide. În acea clipă totul încremeneşte. Toate privirile se ridică spre cel ieşit. Nimeni nu întreabă nimic, dar toţi intuiesc ce s-a întâmplat, dacă e bine sau nu, dacă se vor mai revedea pe acele holuri sau nu. Rar cineva îşi permite să plângă. Rar cineva se revoltă sau răbufneşte. Următorul se ridică cu greu, intră în cabinet, ca într-un interminabil ritual.
Am văzut deseori asemenea scene pe holurile secţiilor de oncologie ale spitalelor din Bucureşti, Brăila şi Galaţi. Peste tot este la fel, situaţiile, personajele par rupte din acelaşi film. Pentru că ceva îi uneşte pe pacienţii diagnosticaţi cu cancer - apriga luptă pentru supravieţuire.
V-aţi întrebat vreodată cum aţi reacţiona dacă în urma unui banal control medical aţi fi anunţaţi că mai aveţi de trăit câteva săptămâni, luni sau, în cele mai fericite cazuri, un an sau doi!? Dacă nu aţi făcut-o până acum, poa
