Aşa cum, adesea, cărţile se nasc din cărţi, şi scriitorii se nasc din scriitori. Portretul meu literar este, de fapt, o fotografie de grup.
În spatele unei trăsături, al unei cute de pe frunte, al unei licăriri de privire ori strângeri din colţul buzelor, se găseşte câte o melancolie, câte un vis ori câte un vis din vis al unuia dintre scriitorii pe care i-am cunoscut ori a fost ca şi cum i-aş fi cunoscut.
Mă întorc uneori în viaţa mea ori în viaţa vieţilor mele, pentru a mă lecui de spaimele care mă bântuie.
Mai întâi, despre cei care m-au înconjurat doar cu tăcerile lor, precum statuile, aşezate în cerc, ale înţelepţilor lumii. În fiinţa mea de carne şi oase sălăşluieşte o alta. Henri Coandă spunea că o asemenea fiinţă există în fiecare din noi şi că centrii ei sunt localizaţi la subsuoară. Principala funcţie a acestei fiinţe dinlăuntru este levitaţia. Dintr-un anumit punct de vedere, viaţa e o luptă împotriva gravitaţiei, împotriva căderii, împotriva acelui abîme, tăcerea eternă a spaţiilor infinite care sperie, cum spunea Blaise Pascal. De aceea se spune „greu ca un mort”, căci centrii aceia se sting, moartea trupului e o izbândă a gravitaţiei.
Poate că poezia este, la rândul ei, un fel de a lupta împotriva neantului. Fiinţa aceasta, care funcţionează ca o secreţie endocrină, a crescut în mine mai bine de cincisprezece ani, înainte de a căpăta un nume. A fost tot ca o ontogenie care a repetat filogenia. Când eram în primele clase primare, versificam precum Vasile Cârlova, prin clasa a cincea am evoluat spre Vasile Alecsandri, în pragul adolescenţei scriam epistole cosmogonice şi descriam peisaje eminesciene, prima poezie publicată într-o gazetă şcolară, pe vremea când aveam şaisprezece ani, era o meditaţie blagiană. Cel mai greu mi-a fost cu Nichita Stănescu. El a fost primul care mi-a arătat calea spre vârful muntelui, unde dai
