Ion, om de aproape optzeci de ani de-acum, îmi povesteşte ce chefuri trăgea pe vremuri, cînd lucra – era şef de secţie într-o croitorie din provincie. Soţia lucra şi ea, era plutonier în miliţie. S-au descurcat întotdeauna. Cînd erau lipsurile mai mari, găseau pe cineva să-i servească, aveau pe cineva la carmangerie, pe altcineva la Gostat, în fine, „oameni sîntem, ne ajutam, se găsea“. Trăiau înghesuiţi, multă vreme au locuit cu copil cu tot într-o singură cameră, dar tot se adunau duminica fraţii şi surorile cu familiile, cu prietenii – se strîngeau cel puţin paisprezece –, se aşezau la masa pe care aveau ce pune şi se simţeau bine, beau, mîncau. Era frumos. În concedii băteau ţara cu motocicleta – un MZ –, apoi, cînd s-au mai ajuns, cu Dacia; mergeau la mare, la staţiune, mai tîrziu la băi, să-şi trateze şalele – „am avut viaţă frumoasă“. Acum a rămas singur, se scoate cum poate cu pensia, mai face un ciubuc, o reparaţie, noroc că are casa bătrînească – nu-s bani s-o mai aranjeze, dar nici nu-i cade-n cap. Se descurcă, ba îşi mai ajută şi copiii, mereu şomeri. Mai vine şi prin Bucureşti o dată, de două ori pe an (dacă are cupoane de tren şi are la cine sta, de ce să nu vină?), îi place să trăiască. Nu mai e ce-a fost, dar încă e bine, „sănătoşi să fim, Doamne-ajută!“. Recent, un sondaj al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului a bulversat opinia publică – aceea interesată, încă, să înţeleagă ce, cum şi de ce a fost ce-a fost. Anume, la întrebarea: „Dumneavoastră personal sau familia dumneavoastră aţi avut de suferit de pe urma regimului comunist?“, răspunsul a 83% dintre subiecţi a fost „Nu“. Mă tem că şi la întrebarea: „Era mai bine înainte?“, cam tot atîţia ar fi răspuns „Da“. E drept că ar fi bine de detaliat şi de aflat ce înseamnă pentru respondenţi „a suferi“, ştiut fiind că, pe vremea aceea, oamenii se căleau de mici, nu trăiau în puf.