Un bun prieten de-al meu, care nu avea nici un motiv să se teamă pentru viaţa sa, s-a aşezat cu un pahar cu vin în mână în faţa televizorului şi, hodoronc-tronc, a murit. Mare porcărie e câteodată moartea. În general rezolvă o problemă, dar în particular poate fi o porcărie. Munceşte omul să-şi facă un rost, învaţă, pune la cale afaceri, prietenii se bazează pe cuvântul lui şi dorm liniştiţi, chiar dacă n-au semnat acte şi nici n-au avut martori când s-au hotărât la nişte treburi importante, şi, deodată cu paharul cu vin în mână, pregătit pentru un ceas de odihnă după o zi zbuciumată, din pieptul omului iese un oftat lung şi, gata, moare. Ce logică mai are în cazul ăsta viaţa?
La autopsie, legistul descoperă că i-a explodat un vas de sânge în cap. Din ce cauză? Aşa a vrut Dumnezeu, spune medicul legist. Nu se explică totul. Vasul acela trebuia să plesnească odată şi odată, dar cine poate să ştie când? Concluzia ar fi că putea să moară pe stradă, la slujbă, în maşină sau la un chef, astfel încât lumea să aibă ce povesti şi să caute un înţeles în absurdul întâmplării. Dar şi într-un veceu sau într-un parc, unde să fie jefuit de vagabonzi şi zile de-a rândul să fie dat dispărut. Ori putrezind într-una dintre casele pe care le cumpăra şi le ţinea nelocuite, fără să ştie nimeni de ele. Adică urât, nepotrivit cu viaţa pe care a dus-o şi cu faptul că credea în Dumnezeu.
Trece un timp, moartea subită a bunului meu prieten continuă să mă preocupe şi, când am ocazia să discut cazul său cu câte unul dintre oamenii care l-au cunoscut, repet: ce mare porcărie e uneori moartea! Un amic comun mă contrazice: pentru prietenul nostru, moartea a fost un noroc. A plecat aşa cum a trăit, aşa cum i-ar fi plăcut să dispară. Salut şi ne vedem dincolo! Sunt de acord că un sfârşit simplu şi brusc e mai bun decât supliciul unuia amânat, cu care unii, săracii, îi chinuiesc câ
