De cînd, în acest noiembrie, am participat la o comemorare a lui Gheorghe Crăciun, nevenindu-mi să cred că sînt deja trei ani de cînd nu mai este printre noi, m-am gîndit mereu că aş vrea să fac ceva legat de memoria lui şi în forma ceva mai persistentă a scrisului. Scris care l-a obsedat o viaţă întreagă. Dar o evocare obişnuită, cu inevitabilul ei lest retoric, nu mă atrăgea. Apoi, deodată, s-a deschis o nouă perspectivă. Şi asta într-un mod paradoxal, adică prin ieşirea la suprafaţă a unui sentiment de vinovăţie. Dan Lotoţchi, Experiment cu o înserare, Berlin, Pro BUSINESS, 2007 Şi anume: Cu destul de mult timp în urmă, am promis că voi participa la lansarea volumului Experiment cu o înserare de Dan Lotoţchi. Numai că în programul meu au apărut, vorba lui Alan Greenspan, turbulenţe, suprapuneri de care nu mi-am dat seama. Aşa încît mă aflam în pragul casei, cu bagajele în mîini, pornit spre autogara unde urma să mă urc într-un autocar spre Timişoara, cînd Andrei Bodiu mă sună şi mă întreabă dacă mai durează mult. Ce să dureze? Păi, pînă aveam să ajung acolo, adică la lansarea, care ar fi trebuit deja să înceapă de vreun sfert de oră, a Experimentului cu o înserare. M-am simţit teribil de vinovat. Mi-am promis că voi încerca să mă răscumpăr măcar parţial, scriind despre volum. Dar zilele au trecut şi odată cu ele a crescut şi mormanul de solicitări curente sub care zăcea îngropat acest solemn angajament. Cînd a ieşit din nou la suprafaţă, am realizat că mă aflam într-o situaţie scornită parcă de bogata imaginaţie epică a unei vechi tovarăşe de idei, care astăzi nu scapă nici o ocazie de a mă face „trădător“. Însă, lucrul cel mai important, s-a produs şi conexiunea, evocată deja, între vina acumulată faţă de Dan Lotoţchi şi preocuparea de a găsi o modalitate mai specială de a-l evoca pe Gheorghe Crăciun. Pur şi simplu, mi-am amintit (şi apoi am verificat, af