Preocuparea statelor europene de a jongla simultan cu datoria publică şi cea privată, cea din urmă fiind concentrată în sistemul bancar zguduit de pierderile provocate de politicile greşite din anii de boom, nu rezolvă niciuna din probleme. Mai mult decât atât, a mutat atenţia pieţelor de la pierderile băncilor la datoriile statelor fără diferenţierea cuvenită între acestea. Analiştii internaţionali estimează că anul viitor suma ce trebuie împrumutată de statele din zona euro se ridică lejer la circa 2000 miliarde de euro, fapt ce spune totul despre dimensiunea problemei.
Această povară însă este evident neuniform distribuită între statele comunităţii, ceea ce complică gestiunea crizei obligaţiunilor suverane, dar are meritul că a pus în lumină slăbiciunile eurozonei privită nu ca întreg, ci pe bucăţi. Finalul anului 2010, unul de coşmar pentru Uniune, se-ncheie cu revelaţia că , în faţa pieţelor, Irlanda n-a fost mai brează decât Grecia, solvabilitatea Spaniei şi Portugaliei este pusă la îndoială şi, în acest ritm, lista va continua cu Belgia, Italia sau Franţa. Desigur problemele cu care se confruntă economiile menţionate sunt, de la caz la caz, diferite, dar ceea ce le uneşte sub aceeaşi pălărie dincolo de moneda euro, este procentul foarte înalt al datoriei publice în PIB. Dar, dacă luate separate, statele europene sunt vulnerabile în faţa “sentimentului pieţei”, Uniunea în ansamblul ei nu arată deloc rău, la nivel macro. Potrivit datelor existente, bugetul UE are un deficit de doar 6,3% din PIB, faţă de 11,3% în SUA sau 10,5% în Marea Britanie, ceea ce a determinat analişti internaţionali să spună că, în fapt Uniunea nu are atât o problemă economică, cât una politică şi, sau de solidaritate.
Şi dacă ziare precum New York Times alimentează teorii ale conspiraţiei cu 9 bancheri care se-ntâlnesc săptămânal pentru a stabili ce şi cum cu banii lumii, e
