Cum a fost posibil miracolul anului 1989? Iata o intrebare care revine in aceste zile. Istorici, sociologi, politologi, economisti ori specialisti in doctrine militare au evocat, fiecare cu bagajul sau de expertiza si inteligenta, diferentele uriase intre cele doua lumi care se luptau pe frontiera simbolica a Zidului Berlinului. Avantajele materiale si tehnologice, libertatile cetatenesti, drepturile fundamentale promovate si respectate de Occident taiau orice pretentie de superioritate a ideologiei comuniste.
Treptat, indoctrinata nomenclatura din spatiul ex-sovietic a ajuns, in chip inavuabil, sa ravneasca la fericirea oricat de imperfecta a "tarilor imperialiste". Intre toti, Mihail Gorbaciov a vorbit cu cel mai mult curaj despre transparenta si reforma, despre democratizare si deschidere la dialog. Politicile, inovatia si aderenta la realitate tineau, asadar, de profilul psihologic al conducatorului din fiecare tara socialista. Ca atare, merita sa zabovim o clipa asupra trasaturilor celor mai izbitoare ale personalitatii care a marcat Romania intre 1964 si 1989: Nicolae Ceausescu. Ce vom descoperi?
Toate gesturile publice ale dictatorului roman (asemuit in brutalitate cu Enver Hoxha si Eric Honecker) tradeaza existenta unor crampe mentale specifice marilor indragostiti de putere. Dupa o scurta si aparenta deschidere catre lumea libera, Nicolae Ceausescu a evoluat prost. In cuvintele lui Vladimir Tismaneanu, liderul PCR se caracteriza printr-un "sentiment devorator al predestinarii, refuzul de-a asculta si alte puncte de vedere, vanitatea imensa care l-a facut orb la semnalele, altfel evidente, de revolta sociala, dar si o tenacitate, o hotarare si o incredere iesite din comun".
Nimic surprinzator, asadar, in faptul ca dictatorul roman si-a petrecut ultimele zile din viata denuntand frenetic si repetat actiunea "agenturilor straine
