La inceput a fost falimentul. Mai intai au crapat o parte dintre bancile comerciale. Apoi au dat faliment oamenii care se imprumutasera de la banci. Statele s-au cautat de bani in buzunare si au salvat o alta parte a sistemului bancar. Apoi au intrat in spirala defaultului Statele insele. Bancile ramase in viata le-au „ajutat”, imprumutandu-le cat mai scump cu putinta. Statele vor scapa, ca nu exista practic falimentul unui stat, dar vine randul bancilor centrale, care nu mai pot scoate bani la infinit fara a face inflatie, scrie Dan Popa pe blogul sau.
Cate monezi sa aiba in joben si FMI, BCE, Banca Mondiala ca sa arunce cu bani in piata? Atunci cand nivelul datoriilor statelor produce transpiratii de emotie, practica băncilor centrale este sa monetizeze respectivele datorii. Practic, cumpara datoria in principal prin generare de bani. În trecut, această creaţie bani se ducea in inflatie. Inflatia la randul ei cobora valoarea reala a bunurilor si ducea nu de putine ori la aparitia ratelor real negative a dobanzilor, dubland astfel „taxa” celor care detineau active financiare. La cati bani s-au bagat in piata, e de mirare ca nu asistam la cocoase inflationiste pe masura. Monetizarea datoriei penalizeaza mai fin decat te taxeaza in flatia, dar atat cei care cumpara titluri de stat cat si cei care dau banii pe active financiare se pot lua usor cu mainile de cap.
În primul rând, cumpărătorii de titluri de stat. Având în vedere că banca centrală cumpără obligaţiuni, se reduc ratele nominale ale dobânzii (în special cu privire la datoria publică), o mişcare care a fost observat de la 2008 (Statele Unite ale Americii, cand ratele dobânzilor pe 10 ani au crescut la 4-4,5% în prima jumătate a anului 2008, dupa care au coborat la 2% pe la începutul anului 2009. Practic, discutam de o taxa platita de detinatorii titlurilor de stat, care reduce astfel factura de
