Pune-ţi întrebări cu voce tare şi ia-te pe tine ca exemplu. S-ar putea să înţelegi realitatea mai bine ca teoreticienii.
Călătoream cu taxiul, deunăzi, împreună cu doi prieteni. Ningea îndesat şi un câine a sărit dintr-o curte să muşte roata maşinii. Am râs. Unul dintre noi şi-a expus imediat teoria apărării de câinii vagabonzi, în trei puncte. Apoi celălalt amic al nostru, doctor, a povestit cum şi-a salvat nevasta din colţii haitei. Am fost curioşi să-i aflăm tehnica. A refuzat. „Credeţi-mă, nu e treaba mea să deprind arta autoapărării în oraş. Plătesc o taxă pentru asta. Taxă pe care - a oftat - o achit de pomană. Când îmi cumpăr o marfă, dacă nu-i bună, o duc la reparat, ori o dau înapoi. Până şi magazinele din România acceptă să pună măria sa, clientul plătitor, în centrul atenţiei. Dacă angajez un meşter să-mi zugrăvească apartamentul, iar el dă rasol sau nasol, îl dau afară şi nici nu vede vreun ban. Lumea e plină de înţelegeri şi contracte cu termeni precişi, care îi protejează pe oameni de abuzurile oamenilor. Numai când e vorba de taxe şi impozite, adică de bani buni, mulţi, câştigaţi cu trudă şi achitaţi fără crâcnire, regulile dispar. Spuneţi-mi, de ce să mă apăr de câini?" - ne-a întrebat doctorul.
Amicul nostru e celebru pentru că a readus din moarte mai bine de o mie de pacienţi şi niciodată n-a făcut caz din asta. Îi place medicina. De asta încearcă să repare oameni, atât cât îi permite ştiinţa actuală. Dacă, însă, ar da rateuri în meseria lui cu frecvenţa cu care o fac autorităţile şi guvernanţii - ne-a mai spus -, demult ar fi fost exclus din corpul medical, iar procesele de malpraxis l-ar fi ruinat. Nu a aşteptat să-i dăm dreptate. A continuat, cu amărăciune:
„Pe tinichigiu, pe ospătar şi pe filosof pot să-i concediez sau să-i alung dacă nu-şi fac treaba. Pe un guvernant, nu. Culmea tupeului, mai şi pretinde şi că mă plăteşte
