În Franţa, unde stau majoritatea timpului, n-am decât televiziune prin cablu, aşa că nu pot urmări programele televiziunilor româneşti.

O pot face la birou, dacă las deschisă uşa dintre încăperea unde îmi petrec ore bune din zi şi aceea unde se află secretara mea, despărţite printr-un culoar nu mai lat de doi metri. Nu văd, dar aud. Dacă mă concentrez, înţeleg ce se discută pe un canal sau altul. Realitatea şi Antena3 sunt posturile pe care le prind la Paris. Dacă mă mulţumesc să trag cu urechea, ceea ce se întâmplă deobicei, nu aud decât un zgomot de fond, încărcat de decibeli, extrem de strident şi fără niciun conţinut perceptibil. Toată lumea pare a se certa cu toată lumea, pe un ton ridicat şi asurzitor. Senzaţia este de agresivitate verbală. Asta se cheamă în România talk-show. Nu ştiu de ce, dar moderatorii celor mai numeroase dintre talk-show-uri sunt de la o vreme nişte tinere şi frumoase doamne (sau domnişoare, să mă ierte!). Ele sunt cele care dau tonul în emisiunile la care mă refer. Am fost profesor cincizeci de ani şi mi-au trecut pe dinainte mii de domnişoare, una mai încântătoare decât alta. Le admiram şi nu exista decât un singur moment, aşa zicând, al adevărului şi anume când, la examen, căscau prima oară gura. Atunci toată admiraţia mea se prăbuşea. Nu, fireşte, în toate cazurile, dar în destule. Ceea ce îmi auzeau urechile nu confirma decât arareori impresia de frumuseţe pe care domnişoarele mi-o provocaseră înainte de a deschide gura.

Ce bărbat responsabil ar putea declara cu mâna pe inimă că Andreea şi Dana, două dintre strălucitoarele moderatoare de pe canalele televiziunilor din România, nu sunt capabile să le rupă inima prin frumuseţea boiului, cum se zicea pe vremuri, prin impresia de tinereţe şi de sănătate pe care le-o fac? Prea puţini şi insensibili, desigur. M-aş fi numărat eu însumi printre cei mulţi şi sensibili, dacă m