– L-am cunoscut pe Alexandru Lahovary, dar interesantă era Ana Lahovary.
– Am cunoscut-o şi eu când eram copil... Era impresionant pentru mine să cunosc dintr-o dată pe fata unui prim-ministru al lui Cuza, vă daţi seama ce impresie putea să ne facă nouă...
– Ana Lahovary îmi povestea că-şi aducea aminte că a fost la încoronarea ţarului Nicolae al II-lea la Petersburg. Dar avea 90 de ani şi circula. Şi într-o zi se urcă în autobuz şi conducătorul îi spune: „Doamnă, nu poţi să mai stai şi dumneata acasă?”. „A nu, că eu am serviciu.” „Dar ce serviciu aveţi, doamnă?” „Profesoară de gimnastică...”
– La Capul Podului cu Piaţa Victoriei se desfăcea perspectiva spre Şoseaua Kiseleff care – ne place, nu ne place, trebuie însă s-o recunoaştem – o datorăm contelui rus Pavel Dimitrievici Kiseleff. El, care n-a vrut statuie, a vrut să se planteze pomi în locul statuii pe care voiau să i-o facă bucureştenii.
– Am ales noi acum un model de statuie...
– Într-adevăr, am fost într-un juriu şi am ales un monument...
– Dincolo de casa Alexandrescu era aşa-zisa casă Fălcoianu, da era casa Elenei Văcărescu şi a sorei ei, Zoe Caribo.
– Suntem înconjuraţi de monumente de arhitectură şi istorice remarcabile. Aici, casa Grădişteanu-Ghica, în faţă Casa Lenş-Vernescu, despre care am vorbit – există chiar o poveste, aceea cu cele două doamne care îşi vorbeau din balcon, din Casa Vernescu în casa Grădişteanu şi, ca să nu fie deranjate, Primăria a întins un covor de fân ca trăsurile să nu le deranjeze pe cele două boieroaice din conversaţia lor – dincoace, casa Pillat, casa de care-şi leagă numele poetul Ion Pillat, rudă a Brătienilor, dincoace Biserica Sf. Nicolae-Tabacu, cu o poveste... Cum o numiţi?
– Biserica de blesteme...
– Biserica de blesteme... Puteţi să ne spuneţi şi de ce?
– Era o biserică specializată pentru blesteme...
