Vineri seară, într-un autobuz nici gol, nici plin, târându-se prin aglomeraţie spre Piaţa Unirii. Din aproape fiecare ungher al cutiei pe roţi răzbat frânturi de conversaţie, dar nimeni nu discută cu cel de lângă el.

Mai mult de jumătate dintre oamenii din autobuz vorbesc la telefoane sau le scot din buzunare şi le privesc lung, aşteptând un apel ori căutând acolo un interlocutor posibil.

Nicăieri nu se vorbeşte la telefonul mobil atât de mult şi atât de tare ca în România. Pe două scaune alăturate se află un cuplu de tineri. Ea vorbeşte la mobil cu o amică, în timp ce el, încovrigat peste micul dreptunghi luminos, îi scormoneşte, pentru a câta oară?, tainele, fotografiile, filmele, pictogramele, jocurile, agenda, apoi face o scurtă trecere în revistă a soneriilor.

Micul potpuriu chinuitor se termină prin alegerea unui hohot isteric din desenele animate. Un bărbat stă în faţa uşii, cu o scoică argintie prinsă de ureche, şi urlă la imaginea sa reflectată în geamul întunecat. O femeie vorbeşte atât de tare despre faptul că s-a spovedit, încât te întrebi de ce are nevoie de telefon: dacă interlocutoarea ei se află în Bucureşti, cu siguranţă ar auzi-o şi aşa.

Viaţa, vorba lui Kundera, e în altă parte. Uneori, ai senzaţia că telefonul e cel care îşi foloseşte posesorul pentru a lua legătura cu un prieten, spre a discuta ce huse şi ce moduri de conexiune noi au apărut, ce display-uri sunt la modă, ce culori de tastatură se poartă. Înainte, când nu existau micii soli electronici, în autobuze mai înflorea o discuţie, cineva se plângea de frigul de afară, altul intra în joc spunând că au anunţat ger pentru următoarele zile, cineva intervenea cu o poveste din iarna lui cincizecişiceva, când au crăpat pietrele. Aceste mici piese de teatru s-au transformat astăzi în monologuri. Fiecare, scufundat în propria cochilie, mai închisă decât cea a şoferului