Ion Cristoiu (62 de ani) vorbeşte despre viaţa lui, aflată într-un glisaj permanent între presă şi literatură. Are o părere din ce în ce mai proastă despre poporul român şi spune că nu crede în prietenie. Jurnalistul care a revoluţionat presa scrisă de după 1989, ca director al cotidianului „Evenimentul zilei“, spune că nu gloria l-a mângâiat, ci pasiunea de a da lovituri de presă.
Cristoiu iese din vestiar, îşi aşază haina pe umeri, şi cum iese afară dă foc la pipă. De la Biblioteca Academiei, unde e prezent o bună parte din fiecare zi, nu face nici cinci minute până acasă. Trece de motanii graşi din faţa blocului, hrăniţi cu responsabilitate de soţie, şi apoi urcă scările spre o altă bibliotecă, apartamentul lui. Care arată ca un adăpost antiaerian pentru cărţi.
Citiţi şi:
Zece pentru Eugenia Vodă
Şovăiala suspectă a lui Ion Iliescu
Dacă înaintezi spre birou - o chestie masivă plină cu scrumiere, ziare, ochelari, caiete, fişe de lectură, foarfece, lipici, pixuri - te trece un tremur, chiar parcă auzi ticăitul unei bombe. Sunt zecile de ceasuri care ticăie de peste tot: prin cărţi, pe birou, pe jos.
E unul zici că e ceasul gării, o cutie dreptunghiulară de un metru, pe care Cristoiu l-a cărat din Siria, pe avion. Pasiunea pentru ceasuri nu e nici pe departe un hobby trăznit, întâmplător: se foloseşte de ticăitul lor ca să scrie, îl inspiră. Poate că tot ceea ce face în decursul unei zile e o acoperire pentru asta.
Mai luaţi tramvaiul noaptea, să vă plimbaţi pe o stradă oarecare în Bucureşti, sau v-aţi mai pierdut din aerul acesta de erou romantic?
Nu mai fac această experienţă, deşi mai ies pe jos în Bucureşti. Atunci eram singur, necăsătorit. Chiar şi acum, când ajung dintr-o conjunctură în vreun cartier, descopăr un Bucureşti pe care nu mi l-am imaginat.
Din ce nevoie făceaţi asta când eraţi tânăr? V
