Peste memoria lui Radu şi a lui Florică nu se va putea aşterne colbul uitării.
Parcă ieri călcau bărbăteşte pe gazonul stadionului de rugby din Ghencea. Parcă ieri se încununau cu laurii marilor victorii ale rugby-ului românesc. Parcă ieri purtau banderole de căpitan de echipă ale reprezentativei având ca simbol frunza de stejar. Erau amândoi ca doi stejari frumoşi, în plină bărbăţie. Şi parcă tot ieri, într-o îngrozitoare noapte de 22-23 decembrie a fost să fie împuşcat, la datorie, cu arma în mână, RADU DURBAC.
Şi n-a trecut apoi decât o zi şi năuciţi de durere am aflat că a căzut, împuşcat pe stradă, FLORICĂ MURARIU.
Se împlinesc 21 de ani de atunci. Dar, oricâţi vor fi anii care vor mai trece, peste memoria lui Radu şi a lui Florică nu se va putea aşterne colbul uitării.
Pentru că stelele nu mor niciodată. În urma lor, sportul românesc a rămas aceeaşi scenă a vieţii, cu visuri şi speranţe, cu satisfacţii şi amărăciuni, cu realizări şi eşecuri, cu lacrimi şi bucurii, cu risipa de energie a unor tineri entuziaşti întrecându-se loial.
Dacă fotbalul este jocul cel mai iubit de către privitori, rugby-ul deţine un alt superlativ, fiind sportul cărora ce-l practică, nu cei cărora asistă, le oferă o imensă dragoste şi credinţă.
Devotamentul rugbystului pare a fi făcut din cel mai pur cristal sufletesc.
Moravurile rugbystului şlefuiesc calităţi de bazalt sufletesc. Printre prieteni e bine să avem întotdeauna un rugbyst. Oameni ca ei au harul amiciţiei profunde.
