Victoria din finala mică a Campionatului European de handbal feminin, după un meci de poveste (16-15 cu echipa țării gazdă, Danemarca), reprezintă o minune. Un succes împotriva realității și a statisticilor. Iar când afirm acest lucru, nu e vorba de vreo exagerare.
Mai întâi, cei care urmăresc handbalul doar la nivel de performanță și-ar putea închipui că totul e în regulă și frumos. Oltchim a jucat în acest an finala Ligii Campionilor Europeni, iar în celelalte competiții echipele noastre ajung mai mereu în fazele superioare și, uneori, chiar le câștigă. Ce nu știu (sau ce nu se vede) e fragilitatea întregului sistem. Exceptând câteva orașe unde situația stă ceva mai bine (Vâlcea, Cluj, Zalău, Baia Mare, Constanța, Galați, Deva, Brașov) baza de selecție aproape că nu există. Nici cluburi școlare, nici antrenori motivați să descopere talente, nici competiții. Eșalonul secund se dispută după cele mai amatoricești reguli. Asta în condițiile în care chiar și în prima ligă există echipe care nu merg în deplasări cu lotul complet, lăsând poziții libere pe foaia de arbitraj. Iar la partidele de pe teren propriu trec pe foaie junioare.
Exceptând câteva echipe de top (Oltchim și, prin rotație, în funcție de sezon și de resurse, Brașov, Cluj, Zalău, Baia Mare, Deva) e greu de spus că avem un handbal feminin profesionist. Cel mult e o pasiune pentru fetele care îl practică. Iar pe harta României există orașe importante și zone în care handbalul se vede doar la televizor.
Și, totuși, din această mare lipsă s-a născut o primă reprezentativă care ne face să visăm la fiecare turneu important. Mai mult, în Rusia, am jucat cu titlul mondial pe masă, iar acum, în Danemarca, am câștigat medaliile de bronz. Și în ce condiții! Încă înaintea turneului final am rămas fără Carmen Amariei și Ramona Farcău Maier. În grupe s-a rupt și Cristina Vărzaru, iar apoi Paula Ungur