România este medaliată cu bronz la Campionatele Europene de handbal feminin, dar nu ştim ce să facem. Să ne bucurăm sau să fim trişti? Pentru că impresia generală era că se putea mai mult. Aveam echipă, dacă nu pentru un titlu european, pentru că Norvegia pare atât de tare, măcar pentru o finală. Acum, însă, este tardiv să ne gândim la ce-ar fi putut fi şi, dacă tot ne-au adus prima medalie a Naţionalei feminine la un European, prima şi singura din istorie, să ne bucurăm.

Puţine sporturi de echipă de la noi se pot lăuda cu medalii şi cu prezenţe la turneele finale, aşa cum o pot face handbalistele. Fetele, pregătite acum de Radu Voina, sunt nelipsite de la Europene şi Mondiale, au fost şi pe la câteva Olimpiade, şi, la cât de bine văzut este handbalul la noi, sunt şanse mari să rămânen în elită. Suntem acolo, în ciuda tuturor problemelor. Pentru că, să fim corecţi, handbalul, ca de altfel toate sporturile care se practică în România, au o mare problemă: subfinanţarea. Este greu să faci performanţă, să te baţi cu granzii când ţi-e foame. Iar statul, din păcate, face prea puţine pentru sport. Nu înfometează sportivii,

la propriu, dar nici nu-i ajută.

Şi asta nu înseamnă că dă prea puţini bani. Este criză şi poate că este normal ca puţinii bani pe care îi are să meargă în zonele cu probleme. De acord. În mod sigur pensionarii s-ar revolta dacă li s-ar tăia lor pensiile pentru Naţionala de handbal. Dar statul nu trebuie să ajute sportul cu bani. Sau, mai bine zis, nu numai cu bani. Dacă statul român îşi doreşte cu adevărat ca sportul să aibă viitor, atunci trebuie să implice mediul privat de afaceri. Să-l ajute, să-l stimuleze pentru a investi. Şi dacă are nevoie de un exemplu, dacă vrea să se convingă că face un lucru bun, să se uite la Oltchim Râmnicu Vâlcea. Este o echipă puternică, vicecampioană europeană, le

are în lot pe cele mai bune juc