Ion Iliescu este un om extrem de norocos. A avut o şansă pe care puţini români au avut-o de-a lungul istoriei: aceea de a schimba decisiv soarta compatrioţilor săi, în bine. Alegerile sale însă au fost şi sunt în continuare catastrofale pentru România.

Toate nedreptăţile lăsate în urmă de Ceauşescu au fost tot atâtea ocazii pentru Ion Iliescu de a le repara. Pe cât de adânc a fost abisul în care ne aflam înainte de 1990, pe atât de mare ar fi fost meritul celui care ar fi început procesul de reconstrucţie, care ar fi repus statul în slujba compatrioţilor săi, care le-ar fi redat demnitatea.

Ion Iliescu a ales însă altceva. A ales să rămână un activist devotat trup şi suflet unei singure cauze: salvarea Partidului Comunist Român. A irosit fără ezitare capitalul de încredere şi speranţă investit în această ţară în decembrie 1989, doar pentru a asigura păstrarea la putere a nomenclaturii comuniste, a tovarăşilor săi. Şi a făcut-o, întocmai ca Ceauşescu, cu preţul sacrificării tuturor celorlalţi. Instalat peste noapte la cârma unui balon care se prăbuşea vertiginos, Iliescu a ales să ne arunce pe noi peste bord şi să păstreze balastul.

Când a ales să blocheze anchetarea crimelor revoluţiei, când a ales să cheme minerii pentru a împiedica coagularea societăţii civile şi revenirea pe scena politică a partidelor istorice, când a ales să împiedice trecerea la capitalism, când a ales să patroneze cea mai grandioasă operaţiune de jefuire a statului din istorie, Ion Iliescu a ales, de fapt, să renunţe la şansa sa de a intra în istorie drept unul dintre marii bărbaţi de stat ai României.

Urmarea: în 1996, după şapte ani de domnie, ţara se afla în pragul colapsului şi doar câteva milioane de dolari ne-au despărţit de intrarea în incapacitate de plată. Nu mai este de mult un secret că, dacă Emil Constantinescu nu ar fi câştigat alegerile, România ar fi int