De când s-a pensionat, marele chirurg Mironeanu nu face altceva decât să-l caute în toată ţara pe Ionel Ciurea, prostul clasei din a V-a B. Mironeanu a fost dintotdeauna un studios. La patru ani ştia să citească, iar în clasa-ntâi era pus de învăţătoare să-i supravegheze pe colegii neîndemânatici, care la caligrafie făceau beţişoare strâmbe. De îndată ce a trecut într-a V-a, supradotatul Viorel Mironeanu a făcut pereche, după metoda pedagogică Makarenko, la ora aceea cea mai înaintată din lume, cu prostul clasei.

În mod neoficial, Ionel Ciurea era socotit şi prostul şcolii, fiindcă era de o îndărătnicie care l-ar fi descurajat chiar şi pe Makarenko. Metoda impunea ca perechile să stea în aceeaşi bancă şi, la terminarea orelor, să întârzie un timp în clasă, iar deşteptul să-l ajute pe prost să-şi înveţe lecţiile pentru ziua următoare. Cum au rămas singuri în clasă, Ciurea a scos din ghiozdan “Contele de Monte Cristo” şi s-a pus pe citit. Mironescu i-a vorbit frumos, conform metodei Makarenko, a vrut chiar să-i ia romanul din mână – conform unei metode mai puţin înaintate, dar care avea o eficienţă pedagogică imediată – l-a rugat să se apuce de lecţii, s-a umilit, pentru că în joc era onoarea sa de fruntaş la învăţătură şi copil model, căruia îi reuşea totul. Degeaba însă. Ionel Ciurea, odată scufundat în lectură, devenea mut, surd şi ţeapăn. Fixa paginile cărţii cu ochii sticloşi, şi doar câte un oftat, care-i scăpa la sfârşitul capitolului, dovedea că nu intrase în comă.

Din raţiuni strict pedagogice, Mironeanu a început şi el să citească din carte, peste umărul lui Ciurea. Savantul sovietic recomanda ca fruntaşul clasei să se prefacă, în cazurile foarte dificile, în care codaşul dă dovadă de încăpăţânare şi alte manifestări retrograde, că, pe moment, îi aprobă comportamentul. Ca orice experiment revoluţionar, cel sovietic avea unele necunoscute. În lu