E momentul să ne oprim, o clipă, şi să ne rugăm pentru martirii Timişoarei!

Nu sunt timişorean după mamă sau după tată, dar pot spune că am devenit, cel puţin după buletin, pentru că printr-o întâmplare fericită am ajuns să trăiesc acolo pentru câţiva ani. Şi vă mărturisesc, sincer, că am rămas îndrăgostit de burgul de pe Bega, chiar dacă viaţa m-a împins în cele din urmă înspre Capitală. Am respirat, în Timişoara, un suflu al civilizaţiei, o toleranţă etnică şi religioasă, o vie mândrie locală, pe care mi-e greu să le regăsesc altundeva la noi.

M-am născut în Buzău, un judeţ prăfuit din marginea Bărăganului, la poalele dealurilor de sub Curbura Carpaţilor. E un loc pe care mulţi îl socotesc, din greşeală, ca făcând parte din Moldova, deşi a dat un domnitor al Ţării Româneşti, iar trecutul său este strâns legat de cel al Vechiului Regat. Şi, fie vorba între noi, în ciuda faptului că pe aici au trecut oştile lui Mihai Viteazul în drumul lor către Transilvania. Memoria colectivă nu reţine însă totdeauna detaliile.

Fapt este că, odată stabilit în Timişoara, mi s-a părut că încep să înţeleg de ce-mi place această urbe care respiră, la fiecare pas, o dezvoltare de tip occidental. De la frumoasele şi trainicele clădiri de pe vremea habsburgilor până la respectul faţă de instituţiile statului, faţă de cetăţeni şi de comunitate, moştenite de la aceeaşi administraţie austro-ungară, pentru care legea şi ordinea erau sfinte.

Mi-o aduc aminte pe doamna Nicosevici, mama nonagenară a unui coleg, care venea în baston până la redacţie, ca să-şi anunţe fiul că trebuie să plătească impozitul. Femeia primise ţidulă prin poştă şi voia să fie prima care-şi achită dările la fisc! Episodul mi s-a întipărit pe retină şi mă face să reflectez, încă, la ce ne deosebeşte pe noi de timişorenii adevăraţi. Căci purtarea bătrânei nu-i o atitudine cu care să te-ntâlneşti