La început a fost tranziţia. Tranziţia de la o dictatură personală şi un sistem politic şi economic comunist la democraţie şi economie de piaţă. Tranziţia nu a fost însă ceva definit concret, pe o durată determinată de timp. A fost mai degrabă o stare de degradare, un sentiment general de neajunsuri, frustrări şi lipsuri materiale, toate împănate cu speranţă.

Speranţa că se va trece peste toate şi că lucrurile vor deveni nu neapărat mai bune, ci cât de cât normale.

Iar speranţa avea să înflorească şi mai mult prin 2007-2008, când situaţia generală economică a ţarii părea că se îmbunătăţeşte. N-a fost să fie, pentru că urmat criza economică şi financiară. O criză pe care actualii guvernanţi o negau acum doi ani, dar care s-a adâncit tot mai mult, în ciuda asigurărilor că o să scăpăm repede de ea.

În realitate, în România a fost mereu criză, mai ales în ultimii 30-40 de ani. De la criza alimentară din ultimul deceniu comunist până la actuala criză economică, românii au dus-o numai dintr-o generaţie de sacrificiu în alta. Problema cea mare a fost şi rămâne însă alta: criza de valori, criza de principii, criza de viziune. O criză cruntă, cultivată tot timpul de guvernele României, indiferent de culoarea lor politică. Numirile în funcţii s-au făcut doar pe criterii politicie - de la banalii directori de şcoală comunală până la miniştri, de la şefii de birouri până la secretarii de stat şi de la directorii de servicii descentralizate până la directorii de companii de stat. Nu a fost vorba despre profesionalism, despre eficienţă, despre management, despre competenţă. Sunt convins că România ar fi arătat altfel acum, dacă în numirea unei persoane într-o funcţie s-ar fi ţinut cont, în primul rând, de aceste criterii. Şi sunt convins că ţara noastră n-ar fi rămas singura din Europa încă în recesiune dacă miniştrii şi premierul, sau măcar consi