- Vîrsta inoc3nţ3i -

Am început acest mileniu muzical, eu cel născut în 1986, cînd primele muzici ascultate au fost în funcţie de noroc şi de gusturile părinţilor sau ale vecinilor. Lîngă o casetă cu Thriller stătea un Best of Gipsy Kings. Compilaţiile cu fete topless pe copertă erau şi ele un bun comun. Apoi mi s-a dat liber la televizor – MTV, Atomic şi MCM. Puteam asculta Nirvana şi Nana în aceeaşi zi şi să-mi placă. Ţin minte că-mi notam piesele preferate într-un caiet, pentru cînd voi avea posibilitatea să mi le însuşesc ca să le ascult după bunul plac. Pe de altă parte, radiourile m-au învăţat şi ele destul de multe lucruri (menţionez aici Fun Radio, Contact sau, mai tîrziu, emisiunile de noapte de la Pro FM – Sofamix sau The Edge). Am trecut uşor de la Tiesto la Moby, apoi la Aphex Twin, de la Linkin Park la Metallica şi, mai tîrziu, la Sex Pistols. Dar ceva n-a mers bine – cantitatea imensă de manele şi de hituri Atomic, copiate prost după MTV, a trezit ignoranţa latentă din ceilalţi. Eram agasat de prieteni şi de preferinţele lor muzicale. Faptul că m-am dus la liceu purtînd un tricou cu Iron Maiden a atras multe ironii. De aceea, internetul, venit într-un moment ca acela, a fost Înger şi Demon pentru cultura noastră muzicală. Televiziunile au ţinut, din păcate, pasul cu decadenţa simţurilor şi au contribuit la gusturile userilor. Aşa că The Edge a dispărut. DJ Allen n-a mai pus Goa, iar Mircea Zara a început o serie de tutoriale Cum să fii Minimal pe MTV, de data asta RO, nu EU.

Totul a început cu reţeaua de cartier. Pe cînd nu aveam internet, furam de pe Share. Făceam un Browse sinuos, transpirant, în fiecare seară, printre sutele de fişiere prost organizate sau indecent denumite ale vecinilor cunoscuţi sau nu. Aşa am aflat că unii scriu Aio în loc de Iio, sau că Damien Rice nu este o reţetă. Concomitent, împrumutam CD-uri mp3 cu dif