Unii dintre noi se vor fi mirat când, după mai bine de un an şi ceva de muştruluială, de punere la colţ, de umilire şi scădere a ratingului de ţară, România a primit de curând nişte aplauze, fiind invitată din ultima în penultima bancă a clasei. Ni se spune că am ieşit din zona gri a mediocrităţii - economice sau în materie de reforme, nu e suficient de limpede - şi că, de prin iunie 2011 încolo, vom creşte şi vom înflori din nou în aşa hal încât pe 1 ianuarie 2012 fix (cam când vine valul universal prevestit de azteci să înece lumea) vom reprimi salariile din iunie 2010. Nu vor fi trecut, deci, decât doi ani de chiu şi vai peste noi. Nu vor fi „ieşit din sistem în mod natural" toţi pensionarii prognozaţi de premierul Boc cu un prilej oarecare, când s-a trezit vorbind. Vor fi ieşit din şomaj şi ultimii inşi care mai aveau dreptul la ajutorul preconizat de lege, chiar dacă nu-şi vor găsi şi posturi noi pe câmpiile muncii. Pe scurt însă, bucla se va închide, iar noi ne vom relua aventura dezvoltării de unde i-am făcut nod şi buclă...

Trebuie să spun că asemenea prevestiri spectaculoase şi neaşteptate, aducând a premii de consolare şi a bătăi condescendente pe umărul anchilozat, îmi par hilare. Ele par să facă parte dintr-o tactică a dresurii cu biciul şi zăhărelul şi nu mă liniştesc deloc. Ştiinţa imagologiei - care studiază ima¬ginea formată asupra unei realităţi, şi nu realitatea însăşi care a inspirat acea imagine - se va delecta, probabil, cu evoluţiile de acest fel din câmpul percepţiei universale a României. Te uiţi în vitrine şi vezi cum urcă preţurile. Te uiţi la feţele oamenilor şi îţi reaminteşti expresiile amărâte din vremea dictaturii. Afli că mai urmează un val de concedieri. Iar, între timp, figuri oficiale de la noi şi din marile instituţii financiare ale lumii te fac să înţelegi că ne merge deja un pic mai bine. Asta e ca în bancul cu femeia a