Scopul acestor rânduri nu este de a-i face un elogiu direct lui Horia Bernea - deşi o absenţă mai prezentă decât a lui, printre cei care l-au cunoscut, este greu de imaginat şi reprezintă un fenomen care ar merita abordat în sine... Întrebările pe care le voi ridica pornesc de la el, de la personalitatea şi creaţia lui, pentru a se răsfrânge asupra spaţiului nostru cultural. Si a mentalităţii care îl domină.
Moştenirea lui Bernea e complexă: a lăsat un Muzeu, o operă plastică uriaşă, un metadiscurs fragmentar, dar perfect armonizat, precum şi un model uman. Nu doar în sens privat, ci şi public: un şef de instituţie care a slujit, şi nu căruia i s-a slujit. Care a federat, şi nu a dezbinat. Care a iubit fiecare crâmpei de lume şi care a suferit pentru opera sa, până la combustie. Acum însă, după un deceniu, se pune întrebarea: cum e gestionată această moştenire? Si mai departe: cum sunt preţuite asemenea succesiuni creatoare? Răspunsul nu este îmbucurător. Predomină în atitudinea societăţii indiferenţa, vecină cu neglijenţa, vecină cu iresponsabilitatea. În primă instanţă, răspunderea o poartă formatorii de opinie: forurile culturale, mass-media, specialiştii diferitelor arii de creaţie, al căror mesaj capital nu se face auzit. Deşi instalat ca veritabil brand prin substanţa dată de însuşi Horia Bernea şi în loc să-şi continue un traseu atât de bine găsit şi cotat pe plan internaţional, Muzeul Tăranului se află de ani de zile pe muchia de cuţit a supravieţuirii, măcinat de litigii interne nerelevante, la umbra cărora se concertează tacit o reţea de contestare a lui Bernea în ansamblu (deşi opera sa plastică nu poate fi văzută niciunde!). Subliniez imediat distincţia între dreptul oricui de a contesta pe oricine, oricând şi datoria celor cu discernământ profesional real sau cu autoritate instituţională de a pune la dispoziţia publicului larg o grilă fiabilă